BLACK RAINBOW DREAM

Posted: Iulie 17, 2010 in Uncategorized

Praf greu, solid, urnit din hăuri în luminozităţi fragmentate, miezuri astrale prinse în iureş de universuri, suişuri, căderi, rotiri-răsuciri, angrenaje şi dezagregări de materii şi antimaterii, absenţa timpului şi goluri galactice, despărţiri şi apropieri în ani-lumină de (anti) gravitaţii şi pierzania plutirii imponderabile. Întuneric sclipind, sufluri şi aspiraţii universice, uruitoare, creatoare şi decreatoare, mărind şi subţiind nemăsurabilul, vâjâiri de vijelii intergalactice, izvoare născătoare de big-bang-uri în neanturi drept-măritoare, amplificânde, spărgând în lipsa oricărei dimensiuni timp-spaţiu, tiparul oricărei cunoaşteri. Frământare de eternităţi flămânde în creşteri şi descreşteri, în creări şi dezintegrări, în plămădiri de construcţii depăşind geometria primordială, prima matrice, prima amprentă – Palma lui Dumnezeu. O fărâmă din necuprinsul energetic pulsând (în) etern s-a vărsat Aici – într-un albastru galactic, planetă-şcoală de grad mediu evolutiv – PĂMÂNTUL.

*

Biblia – hard-discul Terrei nu poate fi decodat în întregime. Citiţi mai mult, mai profund, mai cu credinţă. Stâlpii de susţinere ai Înţelepciunii Pământului s-au bătut la Începuturi – de la Avram, Isac şi Iacov şi David şi Solomon şi iată – Mesia-Răstignitul, Cel în a cărui Înţelepciune ne-am poticnit cu capul de Cruce de vreo 2000 de ani. Rotaţii de sferă albastră în blestemul vieţii a miliarde de generaţii venite şi plecate fără zestre spirituală. Ceasul Terrei îşi strânge arcul la maxim. De-aici, înapoi, aritmic şi tot mai auzit – spre Oprire. Tic-tactic-tac-tic-tac… zbannnng!

*

Energii puse în lucru, plutiri spaţiale bine dirijate, planări, întrupări.

Grădină de vară în plină coacere.

De ce să nu mă bucur de atingerile Tale blânde când mai târziu ştiu că voi strânge arma?!Ba da, mă voi bucura şi (mă) voi juca în picioarele goale Jocul Copilăriei. De-aceea, să ne bucurăm împreună de puţina pace rămasă, de resturile viselor cu îngeri sunători şi zglobii, de hainele simple şi uşoare, de pernele albe, niciodată transpirate, de fierberea verde a grădinii, de străzi albastre şi oameni cu suflet luminos. De litera aducătoare de bucurie şi lumină, de libertatea cu gust de eternitate!

Camera e(ra) pătrată cu tavanul destul de jos iar pereţii strălucesc în dantele albastre şi argintii trase cu rola. Priviri alunecate pe fiecare desen din cauza atâtor ore obligatorii de somn în care nu am dormit. Atunci am urmat răbdător cu privirea linia, curba şi înfloritura fiecărui model repetat la nesfârşit pe pereţii albăstruiţi cu peria. Uşile şi tocurile ferestrelor mici sunt verzi iar sticla geamului curată, argintie pe vreme de lună. Odaia păstrează răcoarea de busuioc sfinţit. Doar florile din grădină înmiresmează această curată şi simplă intimitate podită cu preşuri de iută şi covor de lână. Peste ele nu poţi călca decât cu picioarele curate. Covorul e moale şi plăcut la călcat; fond negru cu romburi rubinii şi modele simple de trandafiri stilizaţi – ţesut în Bucovina. La fel şi cuvertura patului şi cea de pe perete. Totul la fel. Aici e mereu linişte, fără radio, fără televizor. Aici am văzut cel mai frumos brad împodobit; aici se uscă cel mai bine fideaua de supă a bunicii şi plantele tămăduitoare iar rufele scoase din dulapul robust sunt tot mai albe, mai transparente şi mai pătrunse de levănţică. Mai e tabloul imens în care Christos îşi ţine mâna pe inima plină de raze – cel sub care mă rugam seară de seară şi care m-a învăţat cele mai aspre şi frumoase prime lecţii de viaţă. (tot sub el am înmormântat-o pe bunica). Şi mai era cufărul de paie în care îmi ţineam într-o ordine desăvârşită – cărţile cu miros proaspăt de tipar. În mine creşte(a) – clipă de clipă – o lume a minunilor şi o lume a puterii.

Muşcând din soarele roşu, aburind

Soarele răsărea în camera de dormit precum licărul pietricelelor dintr-un ochean (caleidoscop) de jucărie. Mă mângâia cu raza-i prietenoasă şi mă chema afară. Zburam din pat, sătul(ă) de somnul plin de îngeri şi semne, odihnită şi pusă pe lucruri din ce în ce mai mari. E timpul înfruptărilor din venele verzi ale naturii. Să dăm iama în zarzavaturile bunicii, în grădina ce-i asculta mâinile albe şi noduroase – rodind bogat în străluciri pline. Mirosul crudităţilor, gulioare mici şi rotunde, de un verde cald, muşcate cu poftă de războinic, morcovi sângerând portocaliu, subţiri şi zaharisiţi, mazărea dulce strivită-ntre dinţi cu teacă cu tot, conopidele albe ca spumna laptelui şi miezul alb şi scârţâitor de prospeţimi al verzei noi. Toni se uita la mine uimit şi dădea din cap: „eu nu pot să mănânc din astea! Nu-mi plac. Mie-mi place carnea”. Nmmm! Fără carne! Pe urmă o luam pe cărările pătlăgelelor şi ardeilor galbeni, roşii, verzi. Roşiile înnebuneau grădina. Şi eu şi Toni eram cei mai de temut devoratori de tomate. Mâncam roşii de-aici, de colo, apoi de pe alt rând după care săream în altă grădină înspre gusturi noi. Erau dulci-dulci cu coaja subţire (azi nu mai găseşti aşa ceva) foarte iar noi muşcam cu sadică încetineală din carnea roşie, dulce şi zemoasă în care soarele îşi făcuse cuiburi. „E caldă roşia asta!” – ziceam. „E fierbinte!” spunea Toni. Absorbeam totul până la ultima picătură de suc roşu, convinşi că am gustat din puterea soarelui. Festinul verde se încheia cu pătrunjel şi mărar. Apoi ne aşezam, obosiţi şi sătui cu burţile la soare, trântiţi pe pământul cald şi pufos, arămiţi prietenos, răcoriţi de scânteieri ploioase de vară. Glasul bunicii străbătea (mereu) din Paradis şi aşa am început să cred în existenţa raiului. Primele înţelepciuni au înmugurit în nucul uriaş odată cu mirosul aţâţător al cojii verzi şi mai ales a plăcerii de a-mi murdări degetele şi a strivi dulcele miez alb. Studiam cu râvnă şi scârbă râmele, umezeala corpului filiform, vineţiu şi greţos – sentiment ce ducea întotdeauna la strivirea bietei creaturi prin apăsarea cu pantoful.

Melcul mi-a închis uşa!

Cu melcul nu puteam avea aceeaşi atitudine pentru că se arăta mult mai drăguţ şi deştept. Îl priveam atent şi-i cântam monoton cântecul coarnelor boureşti. Toni a omorât odată un melc. A ridicat piciorul şi l-a strivit brusc după care a râs behăit ca un prost. Zgomotul cochiliei sparte, tristeţea şi durerea corpului ciudat şi lipicios care murea sub ochii mei, încet, tremurând tot mai destins în spuma aceea finală; totul părea atât de tragic încât în acel moment am simţit că urc mai multe trepte de maturizare deodată. L-am privit drept, cu ochii îngustaţi. „Vei plăti pentru asta!” Am smuls o nuia din preajmă şi l-am plesnit puternic, crestându-l însângerat. Toni a fugit urlând dar pentru mine durerea şi sângele lui barbar nu au însemnat nimic. Am strâns cu degete reci resturile melcului mort. După două săptămâni de tăcere i-am spus: „tu nu mai eşti prietenul meu!” Peste prietenia noastră trecuse umbra morţii acelui melc cu cochilia dungată. Nimeni nu mai putea trece peste hotărârea mea care însemnase atunci închiderea unei porţi fermecate. Venise toamna şi şcoala. Toni făcuse nişte prostii şi fusese încercuit de un grup de băieţi hotărâţi să-l bată fără milă. Am trecut pe-acolo şi el m-a strigat disperat în ajutor. Băieţii îşi întoarseră capetele spre mine dar eu am dat din cap că nu – nu mă bag, n-au decât să-l căsăpească. Şi l-au bătut de s-a lăsat cu spital şi exmatriculări. Mai mult, tot în acel an ne-am întâlnit faţă în faţă şi el m-a scuipat. „Eşti o scorpie!” Şi aşa am şi rămas deşi iertasem creştineşte acel gest care mi-a activat în memorie existenţa crimei – la orice nivel s-ar produce.

Am jurat milenii de-a rândul să Te distrug!

(Bernstein Conducts Mahler Symphony No. 6 “Tragic” (1/9)

Cerul smălţuit ca o jucărie albastră cu îngeri zburători şi sunători s-a stricat. Nori burduhănoşi ieşeau din rădăcinile înălţimilor de peste înălţimile văzute. Am gândit atunci: Dumnezeu fumegă de mânie, ceva rău se întâmplă! Şi m-am trezit înfoliată în acest vis urât, hidos, murdar şi criminal – lumea de azi. Am aruncat rochiţele cu dantele fine, pantofii de lac, fundele de mătase şi mi-am tăiat cârlionţii.

Vis după vis spulberat, rază după rază scurse dintr-un soare agresiv ce-şi picură ceara pierind în fumul dens şi negru, transformând cerul într-un furnal apocaliptic. Un iad de incertitudini, ani de zile. Încercări şi renunţări de a înţelege (ne)înţelesul ţesut cu labe negre, păroase şi îngheruite ale Fiarei ce tocmai îşi întinde duhoarea peste întregul pământ, rânjind mulţumită de căderea în gheenă a sufletelor prăbuşite la îndelunga cosire a pământului. O lungă, amplă şi crâncenă vânătoare de spirite căzute în primitorul hău al Răului fatal oricărei evoluţii. Respiraţieee – pffffuuu(mmm)- inspiraţie horcăită în măcinături de oase şi inimi sfârtecate în sângerânde cărnuri. Zborul rotund al anotimpurilor se poticneşte uitând să mai vină primăvara/toamna – uită să ningă, să omătuiască om de zăpadă, să-mbujoreze obraji de copil; o linişte a topirii zăpezilor, a streşinilor cu ţurţuri scurşi în cristale, sănătatea pământului încălzit în plăpumi albe sau plasa de argint cu care toamna înlănţuie aromele din vii…

Se înalţă cerurile şi coboară negreală de fum şi raze murdare, clocotitoare, arzând câmpii şi păduri, fierbând sângele pervers în craterul nevăzut al Diavolului căderii tale de om. E tot mai cald pe pământ, respiraţia ta scârboasă o simt din ce în ce mai aproape – tocmai de aceea m-am grăbit să citesc, să lupt şi să mă rog Ţie, Gloriosule Dumnezeu Unic pentru înţelepciunea acestui/or fragment(e) de viaţă. Antarctica s-a mutat în inimile voastre – e tot mai întuneric şi tot mai mult vă jucaţi de-a cuvintele aţâţătoare de focuri şi de-a faptele clătinând coloana vertebrală a planetei trăgând de mâneci galactice, universuri apocaliptice. Se grăbeşte Ceasul pământului şi-şi dă acele peste cap, iar eu am terminat de scos straiele de joc şi râs şi dans şi visare. Chiar şi pielea de soare şi raze am dezlipit-o – rămânând eu – suflet şi foc şi ger şi oţel şi loc de cer, energie din Nemăsurabil, de neatins, absolut de neatins.

(Adolph Herseth plays Mahler No.5)

Iată cum sub luna ireală ieşită din tablourile durerii spaţiului deasupră-ne îmi ţese crestate şi intangibile raze peste oase şi cum tăinuieşte în nevăzut energia cu care voi nimici Hidoşenia Ta. Iată cum după mii de nopţi am ieşit din Noapte cu funii de oţel încordat pe sub pielea tăbăcită de pământ; cum platoşa de aramă solară se încinge în miliarde de grade dezintegrând spaţiu după spaţiu – spre acolo unde Te ascunzi, Spurcăciune. Au trecut mileniile în care am tot crescut neştiind, învăţând, plângând, fugind, oftând, tăcând, îndurând, căzând. Sunt gata! Ridic capul / Căzătură a cerului şi te privesc drept în ochii bulbucaţi, vărsători de focuri puturoase! În spatele meu sunt toţi aceia care luminează de partea Cealaltă! Nu mai simt nimic, nici frică, nici tresărire, nici îndoială. E linişte în mine şi împrejurul pământului. Mi-am băgat picioarele în cizme apocaliptice şi calc apăsat clătinând spaţiile-ţi fumegânde tocmai ca să auzi că viiiiin! Iată şi coiful de lumină şi armele bătute în jasp şi diamant, onix şi sardonix. Păşesc cutremurând, răsturnând milenii de suferinţă şi jaf sufletesc. Strâng puternic din dinţi şi de mânerul spadei ruptă din sori.

Verdi Requiem Dies Irae

Moartea morţilor morţilor acestui pământ de la începuturi – nu te mai scapă. Nici oasele celor dântâi, Adam şi Eva, nici Moise, nici Iacov, nici David sau Solomon Înţeleptul, nici sângele profeţilor; în spatele niciunuia nu te mai poţi ascunde – Spurcăciunea universului – căci, iată, NU TE MAI VREM! Marea Confruntare bate la uşă. Ieşi în Lumina care Te orbeşte, face to face!

Trăiesc/trăim – totul la plural – sub cerul învineţit/înnegrit în durerile facerii Apocalipsei, a monştrilor nevăzuţi, absorbiţi în gena părinţilor/părinţilor/părinţilor. Soarele frige şi ucide, ploaia şfichiuie şi ucide, vântul ridică oceane revărsătoare şi ucigaşe, pământul ars crapă şi ucide prin foamete şi adâncimi alunecânde, lucirea încremenită a gerului tăiat e din anotimp spre ucidere seacă iar semenul ucide semenul în numele puterii şi a desfrâului, a plăcerii de a ucide mult mai mult decât carnea.

Cu cine mai vrei să te baţi ?!Ai ucis milenii de-a rândul, ai distrus, ai înşelat, ai spurcat, ai vândut şi ai cumpărat şi ne-ai adus în Iad. M-ai târât în văgăuna-ţi spurcată şi ai încercat să mă îneci în otrăvuri, să mă sufoci cu suflul înşelătoriilor zemuind de viermuiala iadului în flăcări şi să-mi pui lanţurile sclaviei până la sfârşitul veacurilor! Niciodată însă n-ai reuşit să mă legi iar astăzi când totul pare să fie în favoarea ta pe pământ – eu şi noi toţi suntem în bloc imaginea Începutului, motivul Creaţiei şi al Cuvântului, cerând Dumnezeului, scutul apărării! Şi-l vom primi. Nu toţi, dar cei mai mulţi. Ai vrut să te atingi de carne şi mi-am nimicit neputinţa trupului printr-o aspră asceză. Şi ca mine, mulţi, toţi cei care stâlpesc acest pământ. Ai vrut în vicii să mă pierzi şi am gustat din cupa pierzaniei pentru a-mi întări scutul. Ai pierdut şi aici. Ţi-ai întins duhoarea peste suflet, spulberând o umbră de fericire. Lovitură finală? Era să fie şi nu a fost! Wow! Sunt şi mai tare acum. Intangibilă. O Armă mortală e trupul şi sufletul meu, existenţele mele, cuvintele, faptele, gândul, zâmbetul sau puţina lacrimă căzută pe lespede sfântă. Cel mai greu e să aduni oameni şi să-i convingi spre unire. Biblia e începutul Înţelepciunii şi Puterii de a creea.

O, Fortuna (C. Orff)

Sunt pregătită. Şi ca mine, mulţi. Nu toţi, dar mulţi. Sabia e scoasă şi-ţi taie odgoanele dintre universuri. Începi să tremuri scârnăvie din toate mădularele-ţi scârboase hrănite din sângele şi trupul nostru dintâi, din primul gând, din prima curăţenie, hoţ al primului fior, al primului sărut, a primei crime purtând pecetea primului sânge fratern curs pe primul pământ… Timpul jocului de-a frica şi întunericul s-a terminat. Să fie Lumină! Albă, puternică, grea, dreaptă, tăioasă – făcând pârtii mortale înlăuntrul Tău. Uite, nu-mi tremură mâna. Voi înfige cu toată puterea veacurilor, sabia în inima ta horcăitoare şi sângele tău negru, spurcat şi putred va ţâşni bolborosind şi acoperind pământul în lavă agonică! Urletul tău va dărâma munţii şi va năvăli în apele lumii, va răsturna calendare şi anotimpuri, va înnegri soare şi va coborâ stele. Şi-apoi încă o răsucire în Găunoşenie – ce va cutremura pământul şi cerurile şi spaţiile născătoare de spaţii. E lovitura mortală a veacurilor de veacuri. Ţin sabia pătrunsă adânc în peştera inimii tale zguduind vieţile şi morţile, morţile morţilor tăi schingiuiţi în Iad. Sunt plină de sângele tău împuţit şi drăcesc dar nu mă mai mişc. Strâng  buzele până la pleznire şi Te ucid cu privirea dreaptă, cu ochii deschişi, mari şi strălucitori. Scrâşnind – în timp ce-ţi trosnesc Infernul din oasele-ţi negre şi diforme! Te distrug, halcă cu halcă, îţi sfârtec scorburile paşilor spurcaţi, îţi sfărâm cioburile ochilor viermănoşi şi-ţi tai Vena cea groasă şi putredă prin care ne-ai supt sângele şi miezul sufletului. Un ghem uriaş eşti – zbucnitor de deşertăciuni şi cadavre galactice dar aripile-ţi drăceşti se-ncurcă în tăişul lung şi ţâşnitor de Lumină. Moartea Ta cu moartea noastră învinsă – faţă în faţă! Crăpăciune – sugrumată te zbaţi căzând în mâinile noastre ce-ţi lucrează uciderea de peste timp aşteptată! Uragane de mocirlă îţi saltă din inima-ţi smolită, acolo unde toţi am avut cândva sălaşul… Munţi de gunoaie fumegânde, puturoase – în urma-ţi – şi-apoi spulberarea în abisuri uitate de Dumnezeu.

***

Sfârşindu-se Grozăvia grozăviilor, închizându-se ultima pagină a acestei Biblii – ne vom căuta – însfârşit – şi Ne vom regăsi. În Lumină, noi, cei dintâi, albi, goi, curaţi, născători de noi universuri de iubire.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s