BLACK RAINBOW DREAM

Posted: Iulie 17, 2010 in Uncategorized

Praf greu, solid, urnit din hăuri în luminozităţi fragmentate, miezuri astrale prinse în iureş de universuri, suişuri, căderi, rotiri-răsuciri, angrenaje şi dezagregări de materii şi antimaterii, absenţa timpului şi goluri galactice, despărţiri şi apropieri în ani-lumină de (anti) gravitaţii şi pierzania plutirii imponderabile. Întuneric sclipind, sufluri şi aspiraţii universice, uruitoare, creatoare şi decreatoare, mărind şi subţiind nemăsurabilul, vâjâiri de vijelii intergalactice, izvoare născătoare de big-bang-uri în neanturi drept-măritoare, amplificânde, spărgând în lipsa oricărei dimensiuni timp-spaţiu, tiparul oricărei cunoaşteri. Frământare de eternităţi flămânde în creşteri şi descreşteri, în creări şi dezintegrări, în plămădiri de construcţii depăşind geometria primordială, prima matrice, prima amprentă – Palma lui Dumnezeu. O fărâmă din necuprinsul energetic pulsând (în) etern s-a vărsat Aici – într-un albastru galactic, planetă-şcoală de grad mediu evolutiv – PĂMÂNTUL.

*

Biblia – hard-discul Terrei nu poate fi decodat în întregime. Citiţi mai mult, mai profund, mai cu credinţă. Stâlpii de susţinere ai Înţelepciunii Pământului s-au bătut la Începuturi – de la Avram, Isac şi Iacov şi David şi Solomon şi iată – Mesia-Răstignitul, Cel în a cărui Înţelepciune ne-am poticnit cu capul de Cruce de vreo 2000 de ani. Rotaţii de sferă albastră în blestemul vieţii a miliarde de generaţii venite şi plecate fără zestre spirituală. Ceasul Terrei îşi strânge arcul la maxim. De-aici, înapoi, aritmic şi tot mai auzit – spre Oprire. Tic-tactic-tac-tic-tac… zbannnng!

*

Energii puse în lucru, plutiri spaţiale bine dirijate, planări, întrupări.

Grădină de vară în plină coacere.

De ce să nu mă bucur de atingerile Tale blânde când mai târziu ştiu că voi strânge arma?!Ba da, mă voi bucura şi (mă) voi juca în picioarele goale Jocul Copilăriei. De-aceea, să ne bucurăm împreună de puţina pace rămasă, de resturile viselor cu îngeri sunători şi zglobii, de hainele simple şi uşoare, de pernele albe, niciodată transpirate, de fierberea verde a grădinii, de străzi albastre şi oameni cu suflet luminos. De litera aducătoare de bucurie şi lumină, de libertatea cu gust de eternitate!

Camera e(ra) pătrată cu tavanul destul de jos iar pereţii strălucesc în dantele albastre şi argintii trase cu rola. Priviri alunecate pe fiecare desen din cauza atâtor ore obligatorii de somn în care nu am dormit. Atunci am urmat răbdător cu privirea linia, curba şi înfloritura fiecărui model repetat la nesfârşit pe pereţii albăstruiţi cu peria. Uşile şi tocurile ferestrelor mici sunt verzi iar sticla geamului curată, argintie pe vreme de lună. Odaia păstrează răcoarea de busuioc sfinţit. Doar florile din grădină înmiresmează această curată şi simplă intimitate podită cu preşuri de iută şi covor de lână. Peste ele nu poţi călca decât cu picioarele curate. Covorul e moale şi plăcut la călcat; fond negru cu romburi rubinii şi modele simple de trandafiri stilizaţi – ţesut în Bucovina. La fel şi cuvertura patului şi cea de pe perete. Totul la fel. Aici e mereu linişte, fără radio, fără televizor. Aici am văzut cel mai frumos brad împodobit; aici se uscă cel mai bine fideaua de supă a bunicii şi plantele tămăduitoare iar rufele scoase din dulapul robust sunt tot mai albe, mai transparente şi mai pătrunse de levănţică. Mai e tabloul imens în care Christos îşi ţine mâna pe inima plină de raze – cel sub care mă rugam seară de seară şi care m-a învăţat cele mai aspre şi frumoase prime lecţii de viaţă. (tot sub el am înmormântat-o pe bunica). Şi mai era cufărul de paie în care îmi ţineam într-o ordine desăvârşită – cărţile cu miros proaspăt de tipar. În mine creşte(a) – clipă de clipă – o lume a minunilor şi o lume a puterii.

Muşcând din soarele roşu, aburind

Soarele răsărea în camera de dormit precum licărul pietricelelor dintr-un ochean (caleidoscop) de jucărie. Mă mângâia cu raza-i prietenoasă şi mă chema afară. Zburam din pat, sătul(ă) de somnul plin de îngeri şi semne, odihnită şi pusă pe lucruri din ce în ce mai mari. E timpul înfruptărilor din venele verzi ale naturii. Să dăm iama în zarzavaturile bunicii, în grădina ce-i asculta mâinile albe şi noduroase – rodind bogat în străluciri pline. Mirosul crudităţilor, gulioare mici şi rotunde, de un verde cald, muşcate cu poftă de războinic, morcovi sângerând portocaliu, subţiri şi zaharisiţi, mazărea dulce strivită-ntre dinţi cu teacă cu tot, conopidele albe ca spumna laptelui şi miezul alb şi scârţâitor de prospeţimi al verzei noi. Toni se uita la mine uimit şi dădea din cap: „eu nu pot să mănânc din astea! Nu-mi plac. Mie-mi place carnea”. Nmmm! Fără carne! Pe urmă o luam pe cărările pătlăgelelor şi ardeilor galbeni, roşii, verzi. Roşiile înnebuneau grădina. Şi eu şi Toni eram cei mai de temut devoratori de tomate. Mâncam roşii de-aici, de colo, apoi de pe alt rând după care săream în altă grădină înspre gusturi noi. Erau dulci-dulci cu coaja subţire (azi nu mai găseşti aşa ceva) foarte iar noi muşcam cu sadică încetineală din carnea roşie, dulce şi zemoasă în care soarele îşi făcuse cuiburi. „E caldă roşia asta!” – ziceam. „E fierbinte!” spunea Toni. Absorbeam totul până la ultima picătură de suc roşu, convinşi că am gustat din puterea soarelui. Festinul verde se încheia cu pătrunjel şi mărar. Apoi ne aşezam, obosiţi şi sătui cu burţile la soare, trântiţi pe pământul cald şi pufos, arămiţi prietenos, răcoriţi de scânteieri ploioase de vară. Glasul bunicii străbătea (mereu) din Paradis şi aşa am început să cred în existenţa raiului. Primele înţelepciuni au înmugurit în nucul uriaş odată cu mirosul aţâţător al cojii verzi şi mai ales a plăcerii de a-mi murdări degetele şi a strivi dulcele miez alb. Studiam cu râvnă şi scârbă râmele, umezeala corpului filiform, vineţiu şi greţos – sentiment ce ducea întotdeauna la strivirea bietei creaturi prin apăsarea cu pantoful.

Melcul mi-a închis uşa!

Cu melcul nu puteam avea aceeaşi atitudine pentru că se arăta mult mai drăguţ şi deştept. Îl priveam atent şi-i cântam monoton cântecul coarnelor boureşti. Toni a omorât odată un melc. A ridicat piciorul şi l-a strivit brusc după care a râs behăit ca un prost. Zgomotul cochiliei sparte, tristeţea şi durerea corpului ciudat şi lipicios care murea sub ochii mei, încet, tremurând tot mai destins în spuma aceea finală; totul părea atât de tragic încât în acel moment am simţit că urc mai multe trepte de maturizare deodată. L-am privit drept, cu ochii îngustaţi. „Vei plăti pentru asta!” Am smuls o nuia din preajmă şi l-am plesnit puternic, crestându-l însângerat. Toni a fugit urlând dar pentru mine durerea şi sângele lui barbar nu au însemnat nimic. Am strâns cu degete reci resturile melcului mort. După două săptămâni de tăcere i-am spus: „tu nu mai eşti prietenul meu!” Peste prietenia noastră trecuse umbra morţii acelui melc cu cochilia dungată. Nimeni nu mai putea trece peste hotărârea mea care însemnase atunci închiderea unei porţi fermecate. Venise toamna şi şcoala. Toni făcuse nişte prostii şi fusese încercuit de un grup de băieţi hotărâţi să-l bată fără milă. Am trecut pe-acolo şi el m-a strigat disperat în ajutor. Băieţii îşi întoarseră capetele spre mine dar eu am dat din cap că nu – nu mă bag, n-au decât să-l căsăpească. Şi l-au bătut de s-a lăsat cu spital şi exmatriculări. Mai mult, tot în acel an ne-am întâlnit faţă în faţă şi el m-a scuipat. „Eşti o scorpie!” Şi aşa am şi rămas deşi iertasem creştineşte acel gest care mi-a activat în memorie existenţa crimei – la orice nivel s-ar produce.

Am jurat milenii de-a rândul să Te distrug!

(Bernstein Conducts Mahler Symphony No. 6 “Tragic” (1/9)

Cerul smălţuit ca o jucărie albastră cu îngeri zburători şi sunători s-a stricat. Nori burduhănoşi ieşeau din rădăcinile înălţimilor de peste înălţimile văzute. Am gândit atunci: Dumnezeu fumegă de mânie, ceva rău se întâmplă! Şi m-am trezit înfoliată în acest vis urât, hidos, murdar şi criminal – lumea de azi. Am aruncat rochiţele cu dantele fine, pantofii de lac, fundele de mătase şi mi-am tăiat cârlionţii.

Vis după vis spulberat, rază după rază scurse dintr-un soare agresiv ce-şi picură ceara pierind în fumul dens şi negru, transformând cerul într-un furnal apocaliptic. Un iad de incertitudini, ani de zile. Încercări şi renunţări de a înţelege (ne)înţelesul ţesut cu labe negre, păroase şi îngheruite ale Fiarei ce tocmai îşi întinde duhoarea peste întregul pământ, rânjind mulţumită de căderea în gheenă a sufletelor prăbuşite la îndelunga cosire a pământului. O lungă, amplă şi crâncenă vânătoare de spirite căzute în primitorul hău al Răului fatal oricărei evoluţii. Respiraţieee – pffffuuu(mmm)- inspiraţie horcăită în măcinături de oase şi inimi sfârtecate în sângerânde cărnuri. Zborul rotund al anotimpurilor se poticneşte uitând să mai vină primăvara/toamna – uită să ningă, să omătuiască om de zăpadă, să-mbujoreze obraji de copil; o linişte a topirii zăpezilor, a streşinilor cu ţurţuri scurşi în cristale, sănătatea pământului încălzit în plăpumi albe sau plasa de argint cu care toamna înlănţuie aromele din vii…

Se înalţă cerurile şi coboară negreală de fum şi raze murdare, clocotitoare, arzând câmpii şi păduri, fierbând sângele pervers în craterul nevăzut al Diavolului căderii tale de om. E tot mai cald pe pământ, respiraţia ta scârboasă o simt din ce în ce mai aproape – tocmai de aceea m-am grăbit să citesc, să lupt şi să mă rog Ţie, Gloriosule Dumnezeu Unic pentru înţelepciunea acestui/or fragment(e) de viaţă. Antarctica s-a mutat în inimile voastre – e tot mai întuneric şi tot mai mult vă jucaţi de-a cuvintele aţâţătoare de focuri şi de-a faptele clătinând coloana vertebrală a planetei trăgând de mâneci galactice, universuri apocaliptice. Se grăbeşte Ceasul pământului şi-şi dă acele peste cap, iar eu am terminat de scos straiele de joc şi râs şi dans şi visare. Chiar şi pielea de soare şi raze am dezlipit-o – rămânând eu – suflet şi foc şi ger şi oţel şi loc de cer, energie din Nemăsurabil, de neatins, absolut de neatins.

(Adolph Herseth plays Mahler No.5)

Iată cum sub luna ireală ieşită din tablourile durerii spaţiului deasupră-ne îmi ţese crestate şi intangibile raze peste oase şi cum tăinuieşte în nevăzut energia cu care voi nimici Hidoşenia Ta. Iată cum după mii de nopţi am ieşit din Noapte cu funii de oţel încordat pe sub pielea tăbăcită de pământ; cum platoşa de aramă solară se încinge în miliarde de grade dezintegrând spaţiu după spaţiu – spre acolo unde Te ascunzi, Spurcăciune. Au trecut mileniile în care am tot crescut neştiind, învăţând, plângând, fugind, oftând, tăcând, îndurând, căzând. Sunt gata! Ridic capul / Căzătură a cerului şi te privesc drept în ochii bulbucaţi, vărsători de focuri puturoase! În spatele meu sunt toţi aceia care luminează de partea Cealaltă! Nu mai simt nimic, nici frică, nici tresărire, nici îndoială. E linişte în mine şi împrejurul pământului. Mi-am băgat picioarele în cizme apocaliptice şi calc apăsat clătinând spaţiile-ţi fumegânde tocmai ca să auzi că viiiiin! Iată şi coiful de lumină şi armele bătute în jasp şi diamant, onix şi sardonix. Păşesc cutremurând, răsturnând milenii de suferinţă şi jaf sufletesc. Strâng puternic din dinţi şi de mânerul spadei ruptă din sori.

Verdi Requiem Dies Irae

Moartea morţilor morţilor acestui pământ de la începuturi – nu te mai scapă. Nici oasele celor dântâi, Adam şi Eva, nici Moise, nici Iacov, nici David sau Solomon Înţeleptul, nici sângele profeţilor; în spatele niciunuia nu te mai poţi ascunde – Spurcăciunea universului – căci, iată, NU TE MAI VREM! Marea Confruntare bate la uşă. Ieşi în Lumina care Te orbeşte, face to face!

Trăiesc/trăim – totul la plural – sub cerul învineţit/înnegrit în durerile facerii Apocalipsei, a monştrilor nevăzuţi, absorbiţi în gena părinţilor/părinţilor/părinţilor. Soarele frige şi ucide, ploaia şfichiuie şi ucide, vântul ridică oceane revărsătoare şi ucigaşe, pământul ars crapă şi ucide prin foamete şi adâncimi alunecânde, lucirea încremenită a gerului tăiat e din anotimp spre ucidere seacă iar semenul ucide semenul în numele puterii şi a desfrâului, a plăcerii de a ucide mult mai mult decât carnea.

Cu cine mai vrei să te baţi ?!Ai ucis milenii de-a rândul, ai distrus, ai înşelat, ai spurcat, ai vândut şi ai cumpărat şi ne-ai adus în Iad. M-ai târât în văgăuna-ţi spurcată şi ai încercat să mă îneci în otrăvuri, să mă sufoci cu suflul înşelătoriilor zemuind de viermuiala iadului în flăcări şi să-mi pui lanţurile sclaviei până la sfârşitul veacurilor! Niciodată însă n-ai reuşit să mă legi iar astăzi când totul pare să fie în favoarea ta pe pământ – eu şi noi toţi suntem în bloc imaginea Începutului, motivul Creaţiei şi al Cuvântului, cerând Dumnezeului, scutul apărării! Şi-l vom primi. Nu toţi, dar cei mai mulţi. Ai vrut să te atingi de carne şi mi-am nimicit neputinţa trupului printr-o aspră asceză. Şi ca mine, mulţi, toţi cei care stâlpesc acest pământ. Ai vrut în vicii să mă pierzi şi am gustat din cupa pierzaniei pentru a-mi întări scutul. Ai pierdut şi aici. Ţi-ai întins duhoarea peste suflet, spulberând o umbră de fericire. Lovitură finală? Era să fie şi nu a fost! Wow! Sunt şi mai tare acum. Intangibilă. O Armă mortală e trupul şi sufletul meu, existenţele mele, cuvintele, faptele, gândul, zâmbetul sau puţina lacrimă căzută pe lespede sfântă. Cel mai greu e să aduni oameni şi să-i convingi spre unire. Biblia e începutul Înţelepciunii şi Puterii de a creea.

O, Fortuna (C. Orff)

Sunt pregătită. Şi ca mine, mulţi. Nu toţi, dar mulţi. Sabia e scoasă şi-ţi taie odgoanele dintre universuri. Începi să tremuri scârnăvie din toate mădularele-ţi scârboase hrănite din sângele şi trupul nostru dintâi, din primul gând, din prima curăţenie, hoţ al primului fior, al primului sărut, a primei crime purtând pecetea primului sânge fratern curs pe primul pământ… Timpul jocului de-a frica şi întunericul s-a terminat. Să fie Lumină! Albă, puternică, grea, dreaptă, tăioasă – făcând pârtii mortale înlăuntrul Tău. Uite, nu-mi tremură mâna. Voi înfige cu toată puterea veacurilor, sabia în inima ta horcăitoare şi sângele tău negru, spurcat şi putred va ţâşni bolborosind şi acoperind pământul în lavă agonică! Urletul tău va dărâma munţii şi va năvăli în apele lumii, va răsturna calendare şi anotimpuri, va înnegri soare şi va coborâ stele. Şi-apoi încă o răsucire în Găunoşenie – ce va cutremura pământul şi cerurile şi spaţiile născătoare de spaţii. E lovitura mortală a veacurilor de veacuri. Ţin sabia pătrunsă adânc în peştera inimii tale zguduind vieţile şi morţile, morţile morţilor tăi schingiuiţi în Iad. Sunt plină de sângele tău împuţit şi drăcesc dar nu mă mai mişc. Strâng  buzele până la pleznire şi Te ucid cu privirea dreaptă, cu ochii deschişi, mari şi strălucitori. Scrâşnind – în timp ce-ţi trosnesc Infernul din oasele-ţi negre şi diforme! Te distrug, halcă cu halcă, îţi sfârtec scorburile paşilor spurcaţi, îţi sfărâm cioburile ochilor viermănoşi şi-ţi tai Vena cea groasă şi putredă prin care ne-ai supt sângele şi miezul sufletului. Un ghem uriaş eşti – zbucnitor de deşertăciuni şi cadavre galactice dar aripile-ţi drăceşti se-ncurcă în tăişul lung şi ţâşnitor de Lumină. Moartea Ta cu moartea noastră învinsă – faţă în faţă! Crăpăciune – sugrumată te zbaţi căzând în mâinile noastre ce-ţi lucrează uciderea de peste timp aşteptată! Uragane de mocirlă îţi saltă din inima-ţi smolită, acolo unde toţi am avut cândva sălaşul… Munţi de gunoaie fumegânde, puturoase – în urma-ţi – şi-apoi spulberarea în abisuri uitate de Dumnezeu.

***

Sfârşindu-se Grozăvia grozăviilor, închizându-se ultima pagină a acestei Biblii – ne vom căuta – însfârşit – şi Ne vom regăsi. În Lumină, noi, cei dintâi, albi, goi, curaţi, născători de noi universuri de iubire.

Anunțuri

Pipe et une épaisse fumée. Boots et fusil. Un bol de lait et une cuillère en bois. Serviettes blanches, fortes, grands oreillers et doux, couverture de laine. Dentelle de neige. Histoires. Les grands-parents voix chaude, oscille entre ciel et terre, anges baiser de palme rêves brisés. La première prière, de la domination d’abord, première consolation, la première larme. Photo des grands-parents de prendre très loin. Vous cherchera toujours plus douloureuse des yeux – pour vous trouver.

(Lulea şi fum greu. Cizme şi puşcă. Strachină cu lapte şi lingură de lemn. Ştergare albe, tari, perne mari şi moi, pled de lână. Dantele de zăpadă. Poveşti. Glas cald de bunici, leagăne între cer şi pământ, vise îngereşti sărutând palma crăpată. Prima rugăciune, prima îngenunchere, prima mângâiere, prima lacrimă. Fotografie cu bunici luată de foarte departe. Le vei căuta mereu mai dureros privirea – pentru a te regăsi.)

*

Dărâmătoare climă. Nimeni nu-şi mai găseşte ritmul, orele de zi şi mai ales de noapte, clipa de linişte, de respiraţie, clipa de lună şi de stea. De ploaie, chiar. Nimic din ce poate fi frumos nu mai este şi tot ce trebuie să fie drept s-a strâmbat; s-a dus liniştea blândelor cute şi lacrima duioasă din ochii brumaţi, s-a şters argintul curat ce-ncoronează chipul vostru de bunici. S-au dus şi poveştile lungi toarse în fuioare şerpuinde pe hornuri din chirpici; s-a dus cu totul reveria ta, copil de azi – care în loc să asculţi ghemuit cu genunchii la gură şi o cană de lapte în faţă – poveşti cum numai glasul bunicii îl poate spune – le asculţi pe CD în timp ce te joci de-a războiul intergalactic pe calculator. Păi unde sunt bunicii noştri?! Păi eu zic să-i întrebaţi pe nepoţi! Iată o mostră de răspuns: „bunica mea este acolo, în piaţă – la miting împreună cu toţi oamenii bătrâni care strigă că sunt bolnavi, mor de foame pentru că oamenii ăia răi care conduc ţara, ăia pe care îi vedem la televizor că se ceartă mereu şi se înjură – le fură din banii de pensie!”

**

Piaţa A. Iancu, iunie 2010. Prăbuşitor de cald. Soarele se lasă în doage incandescente peste capetele albe ale bătrânilor. Unii au pălării, unii nu. Pălării de soare demodate, cu paie ţepoase, rărite. Alţii poartă şepci de second-hand, decolorate. Cămăşi cu urme de dungi şi croi de-a cum…j’de ani. Alţii, indiferent, femei/bărbaţi – (apropo, am auzit o replică faină de tot între ei: „mă, după o vârstă toţi ne asemănăm între noi că aşa vrea Dumnezeu să ne arate că ne tragem din Adam şi Eva!” Adică ce vrei să zici? – spune ălălalt. „Simplu, mă: femeia seamănă a bărbat iar bărbatul a femeie!” – şi râs răguşit, tabagic, obosit, astmatic de ţi se-neca plânsu cu râsu-mpreună!) – purtau tricouri cu inscipţii nefireşti pe trupurile lor ondulate, gârbovite, sucite. De la reclame sau nume de servicii până la ciudăţenii care le stă chiar rău; caraghios acel „Fuck you!” pe pieptul descărnat – căutat şi găsit într-o ladă cu reduceri la un leu bucata!…Unii sunt cu biţigla aia străveche şi ruginită cu roţi mari, rudă lungă şi plastic ros şi-ngălbenit pe mânerele ghidonului. Femei cu sacoşa de piaţă pusă la picioare sau poşete din piele de şarpe atârnate de braţul slab cu piele plisată (Doamne, te joci cu timpul şi cu noi) strigând cu gurile lor ştirbe şi uscate – „Jos Guvernul, Jos Băsescu, Jos hoţii, criminalii, genocidul pensionarilor” etc. La microfon se urlă despre drepturile şi demnitatea părului alb batjocorit în România. Se fac calcule de taxe, facturi la cheltuielile de bloc, coş zilnic şi medicamente – universul pensionarului român. Steaguri fluturânde. Bătrânii sunt flancaţi de un rând-două de sindicalişti. Se cere demisia hoţilor, dreptate, decenţă, respect pentru munca depusă dar şi pedeapsa cu „moarrrtea”. Aud şi nu aud. Văd şi nu văd. Simt şi nu simt – îmi vine să râd în hohote şi chiar râd. Bătrânii noştri sunt de râs. Nu seamănă nici a bunici, nici a părinţi, nici a oameni în vârstă (vârsta a III-a s-a dus). Sunt ĂIA care în urmă cu 20 de ani încă mai lucrau şi sperau să prindă democraţia în ultimii ani de serviciu, să prindă măcar un concediu într-o staţiune mai acătării sau chiar, Doamne, în străinătate, la unguri sau la bulgari… Sunt Ăia care au adus primele voturi pentru Democraţie sau ăia care s-au prăbuşit la crucea de martir a vreunui nepot. Sunt ăia care au CREZUT în voi, lepre parlamentare şi în voi jigodii de preşedinţi şi prim-miniştri, în procentele voastre satanice săpându-le groapa speranţelor deşarte – şi ăia, bunicii care încă (ne-)au mai rămas, ultimii care mai ştiu poveşti.

Le-aţi luat blândeţea şi bucuria de a-şi mai duce nepoţelul de mână prin parc, de a se lăuda cu el peste tot şi a-i păstra toate fotografiile, moţul tăiat, uniforma de-a-ntâia şi prima Diplomă. Ăia care astăzi nu-i mai pot da bănuţul ca să-şi cumpere ceva din pensia „lui buni”! Sunt „ăia”, scofâlciţii care-şi aşteaptă încârniţi şi palizi pensiile-n drum cu foaia de socoteli şi dări bine împăturită în buzunar. Atâta pentru pâine, atâta pentru curent, atâta pentru apă, atâta pentru chirie şi gunoi… Ce mai rămâne pentru mâncare şi medicamente?! Nu mai rămâne. Şi ce dacă nu mai rămâne?! Te duci naibii, bunicule, că doar nu vrei să trăieşti o veşnicie din pensia statului?! Îmbătrâneşte lumea pe pământ – de unde atâtea pensii, voi nu vă gândiţi?! Ce, credeţi că ăia de-şi storc smochina de creier prin parlament au atâtea idei şi soluţii încât să vă asigure vouă pensiile, ba să vă mai şi mărească cu ditamai procentu’?! Da mai muriţi naibii ca să scăpăm cu bine din criza asta! Atâţia pensionari?! De unde aţi răsărit, nenorociţilor?! Doamne, bine că mai există un diabet, un infarct, un AVC sau un cancer, ceva – că altfel ce dracu făceam cu atâţia babalâci pe metru pătrat?! Că rata mortalităţii nu e deloc încurajatoare. Muriţi prea puţini, timpul trece, vine ziua pensiei şi iar e dezastru!

Musiu Caragiale poftiţi la microfon!

(Copy-paste /discurs(uri)) parlamentar(e)

„Stimaţi cetăţeni! Trăim vremuri de criză. Şi ce criză?! Statul nu are bani! Şi dacă nu are bani, nu are şi gata! (oratorul bea apă (plată)). Bun. Ce este de făcut?! Halo, halo bunicu – beleşte ochii la mine că p-ormă zici că n-ai auzit bine. Păi ca să vedeţi că guvernu n-are nicio soluţie şi să nu mai vă smiorcăiţi ca nişte paţachine, domnilor pensionari – haideţi să facem un apel raţional la statistică. S-a muncit, nu glumă, în parlament – ca să vă dăm vouă, pensionarilor – care umpleţi România (descrie un cerc imens cu braţele) un tablou real – re-al am spus! – al situaţiei la zi în care protagoniştii sunteţi voi, dragi bătrâni! (apă plată). Bun. Ia ascultaţi aici! (bătrânii mitingişti cască gurile şi îşi pun mâinile pergamentoase streşini la ochi) – (oratorul vorbeşte clar, rar, accentuând apăsat pe cuvântul bătrâni şi pensionari).

În România sunt 21, 2 milioane locuitori (atâţia am mai rămas?!). Bun. Dintre care: adulţi, 10,2 milioane, 5 milioane tineri şi copii şiii, şiiii – (glas urcat hitlereşte) 6 şa-se mi-li-oa-ne de vârstnici dintre care 5,8 milioane de pensionari! (expiră dezamăgit). Aţi văzut câţi sunteţi? Mai aveţi curajul să ziceţi ceva? Mai departe. Ţara are doar 4,1 persoane active, salariaţi adică care (cacofonie obligatorie) tre’ să lucre şi să tragă tare pentru voi ca vă să ţină! Din ăştia doar 1,5 milioane lucră la stat, restul sunt la privaţi. Plus copiii! No? Aud? Şi privaţii se duc dracului pentru că firmele mici se închid într-o veselie din cauză de faliment. Mai puneţi ţiganii şi şomerii! Păi unde-ajungem aşa?! Pensia medie e între 676 şi 763 lei iar la agricultori de 308 lei! Ce dracu nu v-ajunge dacă mai tăiem ceva?! Speranţa de viaţă în România e de 69,2 ani. Nu-i bine?! Ce vă trebuie mai mult? Cine vreţi să se sacrifice dacă nu voi?! Vreţi să umblaţi în bâtă, în cârje, în hamuri, în cărucioare?! Chiar nu judecaţi un pic?! Aşa mai bine muriţi în floarea veştejită a vârstei, onorabil. Nu vă mai chinuiţi cu bătrâneţea şi nici noi nu mai trebuie să vă dăm pensii! Acum că se măreşte vârsta de pensionare la bărbaţi şi femei, numai bine intrăm în preajma liniei finale a speranţei de viaţă şi am împuşcat doi iepuri deodată! Asta e, domnilor pensionari cea mai bună soluţie! Ar trebui să ne apreciaţi munca nu să ieşiţi în stradă ca nişte caraghioşi! Fiţi demni aşa cum aţi trăit toată viaţa! Şi, dacă se poate ar fi excepţional să daţi colţu imediat după pensionare, că vorba ceea: ce dracu mai vrei de la viaţă după ce te-ai tras la margine?! Afaceri? Du-te şi bea apă din baltă! – zicea fie iertat tata-mare. Să vezi lumea? Nu, frate, nu pe picioare oloage şi cu o sută de pastile în buzunar! Faci de  ruşine naţia! Ce, vreţi să se spună despre noi prin ioropa şi-n lume (obsedantă expresie) că suntem un popor de boşorogi?! Puţină responsabilitate, domnilor! Că voi nu vă gândiţi decât numai la socoteli şi sănătate. Ce sănătate mai vrei la 60-70 de ani?! E vremea de ducă! Du-te, frate, că te aşteaptă Ăl de sus care-ţi dă de toate! Lasă-ne pe noi ăştia  de jos în pace şi nu ne mai stresa cu pensia ta! Oameni buni! E criză, aţi văzut, v-aţi convins. Sunteţi mulţi, prea mulţi şi toţi vreţi pensii şi să trăiţi decent. E imposibil! (bea apă minute în şir. Îşi consultă mobilul. Hotărât:) Trebuie să vă mobilizaţi, tovarăşi – ca să trecem cu bine de acest hop. Tocmai v-am spus cum: muriţi, stimabililor, cât mai mulţi şi cât mai repede! De ce credeţi că scumpim totul şi vă tăiem din drepturi?! Ca să nu mai aveţi nicio scăpare, dragi bătrâni. Nu tu hrană, nu tu căldură, nu tu medicamente, plus stres. Te duci cu pluta urgent! Am luat măsura asta şi am văzut că deja începe să meargă treaba ca unsă. Se crapă la greu şi guvernu vă mulţumeşte pentru înţelegere! („apă, apă că tâmpesc de cald şi boii ăştia bătrâni tac, ascultă dar pare că nu pricep că despre ei e vorba, fir-ar al dracului să fie de neghiobi! Aşa-i când trăieşti prea mult! Devii parkinsonist, altzhaimărist). Acuma că v-aţi lămurit pe deplin cum stă situaţia mergeţi acasă dragilor şi plecaţi la Domnul în pace! Ţara vă va fi recunoscătoare, statul, familia, copiii, nepoţii chiar; lăsaţi şi voi ceva în urma voastră, o casă, o grădină, o găină, orice, numai să muriţi naibii că tre’ să faceţi loc la alţii. E legea naturii şi se aplică natural dar şi un pic ajutat de stat. Bună ziua şi sănătate vă doresc la toţi!” (bea apă şi bea, după care coboară de pe soclul statuii Ostaşilor români înjurând printre dinţi de morţii morţilor vii).

***

Cercuri, cerculeţe de bătrâni pe asfaltul moale ca un aluat; aerul ondulează gradele clocotitoare. Totul străluceşte în jur, statuia ostaşilor români – propusă şi ea pentru mutare sau exterminare, iarba la a treia tăiere, băncile însorite în timp ce albul felinarelor a dispărut în ceaţa fierbinte. Un grup de bărbaţi: „ce-a vrut să zică ăsta?! Că vorbea numai de moarte ?! Zicea de noi cumva?” – Ba bine că nu! – vine răspunsul unui bătrân potenţial apoplectic. Ne îndemna să crăpăm cât mai repede şi cât mai mulţi! ‘- tăl măsa de liftă păgână! (aţi mai auzit înjurături din astea marca 1900?! fa-aain!) Am mai auzit una la care am izbucnit într-un râs nestăvilit: „căca-m-aş în cizma lui tată-so de război!”…No?! În fond e normal – înjurătura se implică în vremuri şi evoluează cu vremea. Înainte era mult mai reală şi diversificată. Se  înjura de pască, mălai, grâu şi cristelniţă, de-abia apoi intrai în cea universal-valabilă de mamă – cea de tată apărând în „zilele noastre”! Acum înjurătura e strict legată de mamă (plus gâtul aferent) tată, morţi şi Dumnezeu. Dar să revenim.

Bătrânii dau din mâini – tăind aerul strălucitor cu puţina lor energie – în semn de protest. „Nu, nu vrem să murim! (ce drăguuuţ) Am muncit zeci de ani la stat! Merităm să ne luăm pensia! Vrem să trăim decent! Jos guvernul!” Etc. (plictisitor)

Bătrânelele se împart în două categorii: pioase şi nervoase. Cele pioase stau încremenite şi gârbove în soarele ce aruncă raze drepte şi ucigătoare pe pământ. Îşi fac cruce, închid pleoapele şi rostesc un aprig blestem murmurat. Cele nervoase strigă ridicând pumnii: „hoţilor! V-aţi bătut joc de bătrânii voştri! Revoluţie! Jos bandiţii Băsescu, Boc şi tot clanul de mafioţi din parlament! Afară! Nu cedăm niciun pas! La Bucureşti, la Bucureşti!” (hello, mister Caragiale – „la bulivar birjar, la bulivar!”)

Pete de culoare gri/alb/negru, umbre nemaiputând face umbră pământului. Batiste ude pe cap. Respiraţii greoaie, un popor de suflete obosite, un reflux continuu în faţa vieţii care nu-i mai vrea pe pământ – pensionarii români. Se duc în grupuri sau singuri. Atât în viaţă cât şi în moarte.

***

La Bucureşti Moţiunea de cenzură a căzut. E hotărât, deci, să trecem prin urgia propriei prostii şi vom trece. Unii, nu toţi. Prima categorie care va pica din oficiu va fi cea a bătrânilor, a pensionarilor. De-aici se va cădea la greu. Şi aşa şi trebuie. Conform estimărilor făcute de guvern – Ăia care se vor duce vor lăsa un loc de respiro în bugetul sărăcit al ţării. S-au dus toate campaniile electorale, dracu mai are nevoie de voturile voastre boşorogilor! Hai, roiu-n Rai sau Iad! – treaba voastră unde mergeţi numai crăpaţi odată că ne-ncurcaţi! Vreţi bani, hrană, medicamente, îngrijire, viaţă decentă, bilete de tratament în staţiuni, transport gratuit, respect?! Wow! Harşti! Tăiaţi-le din pensii! – şi harşti! – tăiaţi de peste tot, din toate drepturile lor de nesimţiţi bătrâni care s-au pus acum să trăiască decent şi bine şi vor să vadă şi lumea! Gata! Până aici! Ne trebuie tineret! Vrem să fim o naţie tânără, dinamică, frumoasă şi modernă, europeană! Fără bătrâni şi pensii. Vrem o ţară fără pensii: Fă-ră pen-sii! Fă- ră pen-sii!

***

Tâmplele mi se zbat între prospeţimi de Grieg şi fanfare funebre mahleriene sau căderea blândă a vălului morţii (Bruckner simfonia nr. 7 partea a IV-a). Beau o cafea de spart inimi şi fumez calm, expirând lung fumul morţii înspre platoul imens al pensionarilor români – ultima pătură de sacrificiu înaintea începerii fenomenului de „întinerire” forţată, epurată a României. Se duc, se pierd, aproape că nu-i mai văd. Ascult The Solveig’s  Song (Peer Gynt) şi privesc drept, închizându-mi încet pleoapele până la apariţia unui zenit concentrat în culori – spaţiul în care vor dispărea Ei, Ăia. Trag adânc şi profund. Văd mii de buletine rupte, aruncate la gunoi, mii de pensii tăiate din cauză de deces, mii de locuinţe cu lacăt şi fără, însfârşit aerisite de povara zecilor de ani cuibăriţi şi încă pâlpâitori de viaţă. Oase albe, cretoase, zăngănind stins. Voci subţiri, tremurând în sinistru ecou între graniţele vieţii şi morţii. Haine grele, îmbâcsite de alte vremuri, mirosind a vechi şi a mort. A respiraţii de zeci de ani. Duhneşte în aer a final deşi fiinţele astea încă mai merg după pâine, ba chiar mai cumpără ziare şi se interesează de preţurile din iarna care va veni. Stau cu degetul tremurând deasupra notelor funebre, Mahler, iarăşi. Daţi-i drumul odată la înmormântări! Ei se duc conştiincioşi, încă – să-şi achite dările în timp ce moartea le ia urma, precum căţelul bătrân şi fidel. Îi însoţeşte zilnic la masă, la piaţă, când îşi iau pensia crestată sau când pun capul pe pernă. Sau poate când taie mărul felii. Îi ating cu gândul şi se destramă – piei transparente, reci, vene răsucite precum bătrâne rădăcini. Se şterg mereu, transpiraţi. Eu văd sudoarea morţii. Trec umbre pe lângă mine şi-n loc de „bună ziua” ofer o informaţie utilă: „CARP-ul vinde sicriele mai ieftin. Kuki te-ngroapă flămând (mereu) da’ se poate şi în rate cu banii pentru familiile nevoiaşe. Doar să faci pasul. Fă-l, bunicule – guvernul nu-ţi mai dă nicio şansă.

***

Ei, dar unii nu se lasă aşa uşor. Rezistă, persistă, insistă, ba chiar plănuiesc un Cod al pensionarilor. Vor să ajungă din nou la Bucureşti. Vor drepturile şi banii înapoi. Nu vor să moară până nu cade bestia asta de guvern incapabil şi plin de hoţi! Inspir adânc din fumul morţii. Bine, dragi bunici. Dacă mai aveţi putere, luptaţi! Noi vă susţinem şi vă promitem că dacă vi se întâmplă ceva veţi avea parte de un Mahler strălucitor. Cât despre hoţii din guvern şi parlament– acesta e războiul altora, greu şi nimicitor.

Pentru final aleg scena cu bătrânul simpatic şi plin de viaţă care fredonează – la cerere! –  „Frère Jacques” cu accent rusesc. „Ehei, zice – nu suntem noi aşa de demodaţi cum ne credeţi!” Atunci bine. Ascultaţi şi asta. Dormiţi în pace! Vă iubim, aşa, tăiaţi şi harcea-parcea cum sunteţi!

România ca naţie, ţară, pământ şi istorie a avut (doar) nişte Zile Sublime. Câteva s-au consumat în Decembrie ’89. Ardeau străzile, casele, blocurile, bulevardele, inimile, steagurile, puştile, pruncii în pântece, cărţile, vieţile tinere aşezate pe linia-ntâi. Se trezea un popor al tăcerii şi răbdării ruşinoase. A fost Cruciada tinerilor români – singurii care au avut curajul să iasă în stradă, să strige, să ceară, să lupte şi să moară. Eroi. Au rămas laşii; bătrâni şi maturi. De-aici, din păturile aceastea stricate în conştiinţă şi morală s-au ridicat gunoaiele care astăzi sunt bogaţii de lux ai României, conducători de ţară, guvern, parlament şi primari de oraşe – jefuitori şi devalizatori ai generaţiilor de ieri, de azi dar Nu şi de mâine. Vânzători de ţară şi de neam pe care Ţepeş i-ar fi făcut ţinte vii de otrăvite săgeţi iar Ştefan le-ar fi tăiat capul fără clipire. O ţară obligată spre faliment. Triste şi spurcate copilării, aspre vieţi de familii căzute în păcatul deznădejdii, vieţi distruse de tineri şi bătrâni sinucigaşi.

Pentru toate acestea şi pentru încă multe altele a venit timpul REVOLUŢIEI adevărate, cu mintea deschisă şi dreaptă cu braţ şi voinţă de fier. Se-apropie alt orizont. Curând.

*În România nu există discurs politic (real). Există însă discursuri despre politică, discursuri politizate sau politica discursului discursiv, orice nu are vreo legătură cu discursul politic angaja(n)t şi responsabil. Şi pentru ce ar exista un asemenea discurs când naţia română nu poate învăţa (din) nicio lecţie de istorie fie ea naţională sau universală?! Istorie?! De ţinut minte discuţia cu şeful lucrărilor arheologice de la situl Bizere (com. Frumuşeni jud. Arad) prof.univ. Andrei Rusu (Cluj)  care mi-a intuit gândurile văzându-mă ţinând în mână o bucată de os din craniul unui călugăr din secolul XI/XII – gânduri stranii absorbite într-un tunel mental al timpului oprit într-un fragment de ev mediu. Pe unde eram noi ca naţie, pe-atunci?! La care clujeanul a zâmbit cu indulgenţă: noi nu eram naţie. N-am fost niciodată. Nu suntem şi nici nu avem şanse să fim vreodată! Ce mai supărare, ce mai replici dus-întors, pro-contra… Am părăsit situl cu gustul călugărilor morţi – (re)descoperiţi acum.

*În România nu există patriotism, neexistând cultul istoriei. Numai aşa pot înţelege (în)dobitoci(re)a unui popor pierdut de identitate. Habar n-aveţi cât de tare mă dor aceste  cuvinte, tot atât sau poate chiar mai mult decât dacă l-aş fi auzit înjurat pe Creator. La asta m-am gândit în după-amiaza zilei de joi, 3 iunie 2010 în timp ce priveam scurgându-se pe bulevard valul  de protestatari, Marşul solidarităţii oamenilor muncii şi pensionarilor arădeni împotriva măsurilor guvernului hotărât să taie din sărăcia salariilor şi pensiilor procente ce ajută la amânarea (cronometrată a) unui prohod naţional. Am retrăit cu şi mai multă intensitate clipele vibrante ale acelui decembrie de foc şi sânge în timp ce se scanda Jos Bă-ses-cu. Am vrut să aud şi chiar am auzit „Jos Ceauşescu”! Sincer, cu inima despicată în cele peste 7300 de zile câte au trecut de-atunci jur că am intrat în viziune vizual/auditivă – Timpul Revoluţiei – vrând să văd/aud altceva decât scurgerea lentă a celor peste 1500 de demonstranţi (de ce numai atâţia?) şi chiar am văzut şi auzit! Am văzut Aradul întreg ieşit în stradă şi ţara întreagă, nu numai acei copii cu piepturile albe înflorite în roşu – ci toţi, dar absolut toţi de la mic la foarte mare, bătrân, adică.

*Două chestiuni crâncene mă frământă fără încetare – darea de seamă în faţa legii şi a poporului – a celor care au luat puterea din mâna lui Ceauşescu începând cu acea seară de 25 decembrie 1989 când în loc de Crăciun, brad şi colinde vătuite-ntre ziduri am văzut – fericiţi şi şocaţi – (in)credibilul „proces” execuţional (un acussatio încropit formal în alergarea mult aşteptată a minutelor finale) al dictatorului şi revoluţia adevărată care nu mai vine.

*În România nu există dare de seamă. Se făceau dări, da, înainte de’89, gonflabile şi mincinoase, comunism primitiv de Scorniceşti. Aşa se ordona, aşa se făcea. Era o Românie-preş, un dulău frumos dar fricos şi fără dinţi făcând sluj în faţa unui pricăjit de stăpân prost şi tembel, ţară oligofrenizată după modelul conducătorului.Dar după ’89?! 1990, 1992, ’96, 2000, 2004, 2008, 2009… ani mulţi în care istoria noastră atât cât am fost în stare să o clădim de la începuturi şi până în pragul unei democraţii prost importate – ţară ridicată cu câţiva ani-lumină în Decembrie 89 – şi-a lăsat  -în anii care au venit – lumina proaspătă a sufletelor noii zidiri, înspre putrezire. Istorie, atunci?! Descărnarea patriei de daci şi de romani, de Mircea şi Ştefan, de Ţepeş şi Mihaiu sau Doja şi Iancu Avram şi Horia şi Cuza – coloana vertebrală a firului istoric născător al acestui pământ hotărât a se numi ROMÂNIA, a cărui limbă va vorbi doar ROMÂNEŞTE;  ţară sfârtecată de câinii din preajmă, învârtită la ruleta criminalilor istoriei,  vândută pe hălci, înfulecată la greu de jeguri „politice”, horcăind în aceste două decenii de nesimţită şi chinuită democraţie care nu a fost şi nu este a noastră şi nici a moşi/strămoşilor noştri şi nici nu va fi vreodată a generaţiilor viitoare. Noi n-avem nevoie de nimic din ce nu-i al nostru. Mi s-a strâns sufletul precum risipirea apelor adunate într-o venă groasă pulsând vijelii – la vederea DIN NOU a mulţimii în stradă.

Dar a lipsit SCÂNTEIA. Combustibil şi fitil există dar flacăra nu se (mai) aprinde. Colorată mulţime strigând Jos guvernul-băsescu-udrea-boc – lipsită de vlagă şi convingere – acoperindu-şi feţele cu pancarte pe care meseriaşii loviţi de sărăcie şi-au scris modest durerea, disperarea, deznădejdea – totul fără violenţă(?!) Mi s-a poticnit inima văzând miile de paşi călcând şi strigând pe locul în care au trepidat – în acel Decembrie înalt – alţi paşi (poate chiar şi aceştia) dar mai ales ai celor care astăzi ar fi fost la rându-le, părinţi. Poate pentru că gândul a ars înlăuntru în rug dogoritor, îngerii de ieri şi de Acolo mi-au oferit (puţin dar infinit preţios) tabloul acelui Decembrie în care ne-am îmbrăţişat spontan şi sincer (nu aveam nevoie de o zi a îmbrăţişărilor) ne-am strâns mâinile, sufletele, inimile, destinele, totul. Am „socializat” – ce cuvânt scârbos! – împotriva socialismului şi comunismului, împotriva întunericului minţii, a unui regim orb de putere absolută, înavuţire, asmuţire şi control asupra a tot, de la miezul uman din uter şi până în străfundurile istoriei schimbate a acestui popor.

Mulţimea aceea prin mulţimea aceasta – mi-a readus în memorie Fericirea acelor zile când cerul s-a dezvelit în Decembrie, iar ei l-au înroşit cu sângele lor curat, arcuind curcubeul peste decenii de beznă, Dumnezeu coborând stele până sub ochii noştri dornici de Lumină dar luând în slavă pe fraţii şi copiii de lângă noi. Cei mai buni şi mai curajoşi care au spus NU spurcăciunii hrănite din sudoarea unui neam umil(it), călcat, râvnit, terfelit şi înjosit, apoi dosit la poarta slugilor Europei şi lumii, folosit, minţit şi scuipat în legi date de parlamentul târfelor şi gunoaielor „politice” plătite cu sute de milioane de lei pe lună din munca ta, a mea şi a lor, din tăiata mea speranţă dar şi a ta şi a lor – orgiaci trădători şi vânzători de ţară cu burţi şi buze răsfrânte, grohăind şi dormind în sălile în care ar fi trebuit să facă treabă pentru România de vreo 20 de ani încoace.  Datorită lor s-a născut (şi) această presă murdară, televiziuni josnice ridicate din bani murdari de nevinovăţii.

De ce-aţi ieşit în stradă, oameni goi pe dinăuntru?!  De ce aţi uitat ca nişte nemernici ce sunteţi de mormintele celor care şi-au pus viaţa zălog pentru dreptate, demnitate şi libertate?

* Niciodată (Voi) nu veţi fi în stare să vărsaţi o picătură măcar din obositul vostru sânge întru trezirea acestui neam adormit şi prostit. Ce marş al solidarităţii a fost ăsta – şi nu numai în Arad ci în întreaga ţară?! Voi nu simţiţi că această clătinare între moarte şi viaţa de căcat pe care-o duceţi va lua sfârşit numai prin acţiune drastică şi fermă? De cine naiba vă/ne e frică? De patroni? Să vă/ne dea afară, oricum suntem în afara oricărei legi a bunului simţ existenţial! De pâinea care nu se mai pune pe masă? Oricum e din ce în ce mai scumpă şi din grâu chimizat. De cheltuieli neplătite la bloc sau la case? Oricum trei sferturi de ţară nu şi le mai poate plăti! Şi-atunci de cine vă/ne e frică? Eu cred că de voi înşivă/noi înşine. Laşi, putori, delăsători, ignoranţi, nepăsători ce suntem! Râdem de capra vecinului şi la noi se-mpute varza în butoi. Aplecăm urechea la can-can-uri idioate în loc să ne facem ordine în ţară – pentru noi dar mai ales pentru generaţiile care bat la uşă. Ce le oferim copiilor? Istorii cu vitejiile şi curvăsăriile lui Ştefan? Cu acea Moldovă care „nu e a mea şi nu e a voastră ci a urmaşilor, urmaşilor voştri în veacul vecilor?!”

Du-te, mă, în mormânt şi te culcă înapoi, Ştefane că te-ai sculat degeaba! Ai umplut Moldova de bastarzi din cauză de descărcare nervoasă după atâtea grozave bătălii şi uite pe mâinile cui ai lăsat-o: o naţie puturoasă, criminală, beţivă şi curvă! Şi ce le mai dăm copiilor? Şcoli cu taxe de lux şi clase în ruină, şcolile satelor româneşti – în desfiinţare şi retrocedare şi lipsă de copii… Şi manuale alternative, aşa cum li se scoală unora şi altora, toţi capete doxa de nulităţi încoronate cu infatuată prostie; posibilitatea de a jongla şi trişa cu cartea din cauză de bani şi de mită, de a se droga în veceuri, ba chiar niscaiva aventuri cu profesorii; asta în cazul în care tatăl, bunicul, unchiul, vecinul sau oricine altcineva nu ţi-i violează. În loc de cărţi, jocuri instructive, iubire de natură, ajutorare de semeni şi morală sănătoasă – le dăm vitrine cu reviste/filme porno, calculatoare acasă – duşmanul care înstrăinează copilul de tine mamă şi tată, ţi-l dezumanizează, ţi-l emo-tizează şi ţi-l aruncă de la etaj sau ţi-l spânzură sau pur şi simplu ţi-l face să-ţi dea cu ceva în cap, turbat că vrea-şi-vrea dar nu ştie ce!

Ce fel de oameni suntem noi? La asta a răspuns exact, aproape genial un deştept de liceu şi încă şi caz social pe deasupra: înapoiaţi, laşi cu reminiscenţe primitive, imaturi, ieşiţi calculul unei societăţi civilizate bazată pe muncă inteligentă, cultură, morală şi economie raţională.

*Scârbă cu majuscule şi imensă dezamăgire „solidaritatea” noastră fricoasă, prefăcută, sinistră şi pe cale de dispariţie. Românule, acum eşti la ZERO, exact aşa cum a lăsat Ceauşescu ţara când l-am înfundat cu câteva sute de gloanţe. Adică fără datorii. Nu eşti nici în „comunism” (cică) şi nici în democraţie. Nu eşti (în) nimic. Un cetăţean european cu o Europă arătându-ţi fundul, locuitor al unei ţări (retro)cedate – ziceţi voi cui şi de câte ori în istorie; dacul lui Decebal- mândrul sinucigaş, sclavul imperatorului constructor Traian, iobagul tras pe roată, ţăranul mort după pământ – cum ar zice tata Coşbuc sau jelitorul doinind etern „de la Nistru pân la Tisa /Tot românu plânsu-mi-s-a” – că de, Mircea cel din Scrisori nu e totuna cu sfântul scofâlcit în gri-maroniu de pe pereţii mănăstirilor moldave. Şi cam gata. Simple sclipiri, Mihai la 1600 sau Cuza cu a sa unire a principatelor sau războiul de independenţă, unirea cu transilvania sau strălucirea coroanei regale sau cizma lui Antonescu lăsătoare de urme adânci sau…

Te uiţi în stânga şi-n dreapta, înainte şi-napoi şi nu mai vezi nimic. Pustiu.

*Stau cu privirea în pământ şi aud din nou – CLAR, jos Ceauşescu! M-am reîntors în timp şi e muuult mai bine. Am ales să stau în flancul întâi, pe linia morţii – spulberând în praf de puşcă ruşinea acestor douăzeci de ani! Istoria şi vâna de autentică vitejie şi suflet trezit s-a repornit pentru câteva zile în 89 după care a înţepenit de vreo două decenii. Mai aprig decât orice armă e însăşi sufletul meu, p-r-a-f percutat în această ţeavă rece ce-mi simte (însfârşit) bătăile inimii.

Trecând peste chestia asta personală, iubirea de patrie – revoluţia care nu mai vineva veni. Habar nu aveţi, costume scumpe cu nasturii săriţi de îmbuibare – ce se ascunde în copiii ţării româneşti, urmaşii lui Mihai sau Mircea sau însăşi Ştefan-voievod – în clipele lor sublime! Voi n-aţi auzit că războiul dus de copii e secondat de îngeri, apărat de arhangheli, învăpăiat de serafimi şi câştigat de Dumnezeu?

O cruciadă a sufletelor proaspete, scârbite de hrana obosită şi otrăvită pe care le-aţi dat-o din naştere! Ei, copiii şi tinerii români vor spulbera revoluţia batjocorită din 89 şi vor face lumină şi dreptate. Cine sunt ei şi de cine ar trebui să vă temeţi mai rău ca de moarte vă spun chiar acum: de înşişi copiii voştri, stimabililor! Sunteţi cei care atunci aţi stat ascunşi şi temători până va trece valul, neştiind dacă dictatura va cădea sau nu. Aveaţi copii acasă. Astăzi sunt tineri în deplină putere şi strălucire sau chiar părinţi. Sub una dintre aceste generaţii vă veţi găsi sfârşitul. Crunt. Şi aici şi Dincolo.

Scrisoare în alb praf

Posted: Mai 28, 2010 in Uncategorized

(O stare de dezamorsare din harababura realului, nebunia)

Cunosc o poveste de viaţă pe care astăzi consider că aş putea-o face subiect de carte. Textul prezentat aici nu este integral dar se apropie de varianta finală.
Omul a ajuns datorită escrocheriei unei rude pe la casa de rătăciţi, semnând un contract de vânzare-cumpărare al propriului apartament crezând că semnează ca pensia de boală să-i vină – atât timp cât va fi internat – în acel loc. S-a prins că a fost tras pe sfoară prea târziu. A făcut urât mult timp după care s-a resemnat. Uneori, mici răbufniri, rezolvate pe loc cu o doză mai mare sau mai mică, în funcţie de „criză” ( şi crizaţii sunt în criză?!) de calmante psihotrope.
Formei brute/brutale de corespondenţă venită din partea expeditorului i-am adus îmbunătăţirea literară necesară.

*
„Mă numesc Mircea B. Ştiţi, nu?! Mă mai ştiţi? Ăla înalt cu pijama şi ochi albaştri de care v-aţi mirat că am ochii aşa de mari şi frumoşi…Şi de care s-a mirat şi medicul B când a văzut ce bine ne-am înţeles în conversaţia noastră în cabinetul lui, acolo unde eu n-am niciun cuvânt niciodată, dar nu numai eu ci toţi pacienţii. Mi-aţi spus că pot să vă scriu. V-am scris acum pentru că am adunat multe în mine în aceşti ani şi simt că trebuie să-i revărs altcuiva decât lui nea Aurică. Nu sunt nebun, dar nici foarte sănătos pentru că nu mai am cum să-mi revin şi nici nu mai vreau. Diagnosticul meu e incert şi acum, după aţâţia ani de stat în acest spital de boli mintale – un fel de nevroză anxioasă, depresie severă, un gram-două de schizofrenie, toate amestecate cu o inteligenţă specială – spun medicii care m-au consultat de-a lungul timpului. Primiţi acum aceste rânduri ale mele şi faceţi ce credeţi cu ele”.

**
Am fost un ultrasensibil de când m-am născut şi numai biata mama mă înţelegea. De aceea eram dependent de ea aşa cum sunt acum de ţigări, de o carte bună (trebuie să citesc în fiecare zi) şi de calmante atunci când mă-nfurii şi sunt extrem de violent, dar asta se întâmplă rar.
Sunt destul de liniştit ca să fiu lăsat (cât de cât) liber şi aşa am ajuns într-o rezervă mică dar nouă. Zilele trecute mi s-a aprobat să-mi văruiesc pereţii într-un verzui vesel şi aşa că azi m-am aşternut cu chef la scris. Probabil că din cauza asta nu am putut scrie până acum, a albului deprimant al pereţilor. E un miros proaspăt de zugrăveală şi vopsele care-mi place (sunt dependent şi de anumite mirosuri care-mi induc o anumită stare) am o măsuţă mică din plastic şi un scaun la fel. Vederea spre coroanele legănătoare ale copacilor de la fereastra cu gratii e împărţită în mici pătrăţele de fier forjat din care răzbat două culori: verdele frunzelor şi albastrul cerului.
Vă scriu căci v-aţi purtat frumos cu mine, mi-aţi vorbit părinteşte sau ca o soră şi asta nu pot să uit. Am simţit atunci aşa, un fel de căldură în răceala corpului meu (să ştiţi că nebunii, în general sunt reci) şi de câte ori îmi aduc aminte de discuţia aia în cabinetul domnului doctor, de-atâtea ori simt acea căldură în jurul inimii. Am găsit şi răspunsul, cu ajutorul unei asistente cumsecade. I-am povestit ce bine m-am simţit vorbind cu dumneavoastră (care aţi vorbit cu mine ca şi cu un om liber) chiar dacă am amintit numai de lucruri rele, cum ar fi pierderea casei mele prin escrocarea de către verişoara mea şi o notară din cartierul Vlaicu, oraş Arad. Sau cum l-am bătut pe tata cu bâta şi i-am rupt piciorul pentru că nu mai rezistam să-l văd beat şi să mă fure de bani când primeam pensia şi mai ales când am povestit de biata mama care m-a dus peste tot cu ea cât a trăit şi cum a lăsat casa pe numele meu ca să am şi eu un loc pe lumea asta şi să nu-şi bată nimeni joc de mine…
Şi uite că totuşi am ajuns la nebuni din cauza verişoarei mele… Ştiţi povestea, nu o mai spun că simt că-mi vin nervii şi pe urmă rup tot ce-am scris, fac criză, vin ăia cu injecţia şi mă scot din camera mea proaspăt colorată şi iar mă duc între ăialalţi! Ori eu ţin la statutul meu de „psihic special” şi nu mai vreau să am nicio tangenţă cu nebunii enervanţi, plictisitori sau periculoşi. O să vă scriu ce înseamnă asta pentru că şi eu am trecut multă vreme prin astfel de treburi.
Dar poate vă întrebaţi care este scopul acestei scrisori, ce vreau eu să spun cu rândurile astea… Nu ştiu exact, aşa am simţit deodată nevoia să scriu, după ce mult timp am pus femeia de serviciu care e foarte bună la suflet (o amărâtă şi ea) să-mi cumpere caiete şi notes-uri. Până când într-o zi Gica, aşa o cheamă – s-a răzvrătit: „măi, Mirce’, eu nu mă mai duc nici la librărie şi nici la alimentară. Se uită ăia la mine ca la urs că tot cumpăr la caiete, ştiind că acasă n-am pentru cine.” Eu urmăream tot ce apărea nou în materie de papetărie şi apoi, cum primeam pensia, îi făceam o listă Gicăi iar ea săraca se ducea bombănind dar se ducea. „Asta-i nebunie curată! – dădea ea din cap. Sminteală de cap! Să cumperi caiete ca pe pită sau ţigări!”
După un timp am încetat. În loc de haine, aveam rafturi cu caiete de diferite mărimi şi grosimi. Îmi plăcea cum miroseau, îmi dădeau o senzaţie plăcută de învăţătură, deşi amintirile mele privind şcoala sunt urâte (voi povesti şi asta). Mă uitam la ele şi le visam scrise cu cele mai înfiorătoare şi grozave poveşti. Totuşi, de ce naiba cumpărasem atâtea caiete când eu nu eram în stare să scriu nici măcar un rând?! Într-o dimineaţă – era o toamnă de culoarea fierului ruginit, brumată şi rece – m-am sculat nervos şi am tras un caiet oarecare de pe raft. S-au răsturnat vreo zece. L-am deschis hotărât, am luat un pix şi am rămas cu el suspendat deasupra foii albe. Ce era de scris?! N-aveam nimic în cap, nu ştiam cu ce să încep şi mai ales cui să mă adresez. M-am simţit în schimb invadat de sentimente grele, împovărătoare, urâte, contradictorii – împotriva a tot şi toate dar nu ştiam cum să traduc astea în cuvinte. Caietele nu sunt doar pentru elevi – sunt şi pentru oameni (bolnavi) care trebuie să scrie ca să se liniştească, nu!? Mi-am pus o pioneză în cap cu problema asta – tocmai ca să nu uit s-o dezbat atunci când mă întâlneam cu nea Aurică, asistentul ăla solid şi şchiop cu care mă înţelegeam cel mai bine şi de la care am primit cea mai drastică palmă din viaţa mea. Deci n-am putut scrie nimic, m-am enervat cumplit şi am izbit toate caietele de pereţi, jucând fotbal cu ele până am fost reperat şi „liniştit” prin metode specifice locului în care mă aflam.
Acum aş vea să vă vorbesc puţin despre spital ca să mă înţelegeţi mai bine.

***
Eu fac parte dintr-o categorie specială de bolnavi (foarte puţini la număr) care nu fac probleme personalului medical şi nici celui auxiliar. Dar nu am fost aşa. Când am fost adus aici eram ca ei, majoritatea. Violent, rătăcit, disperat, nesupus, urlător, pălmuit, injectat, înjurat, ţinut legat de pat, dezbrăcat, deposedat de orice lucru personal. Nu mai aveam nimic al meu şi asta mi-a adus cea mai usturătoare deznădejde. Trec peste ceea ce a făcut verişoara mea care va plăti în ceruri pentru asta, dar când am ajuns aici aveam un geamantan în carouri maro (fusese al meu şi al mamei cu care plecam noi în staţiuni) în care mi-am pus multe lucruri personale la care ţineam, cărţi şi fotografia mamei. Ei bine, la câteva zile de la intrarea mea în spital am văzut că mi-a dispărut geamantanul de sub pat. Am sărit ca ars. Ieşind pe hol am început să strig cât m-au ţinut bojocii: „Unde-i geamantanu’ meu? Daţi-mi geamantanu’ înapoi, hoţilor!”
Pe de altă parte, urletul îmi făcea bine; simţeam că mă eliberez de tot răul lumii pe care-l înghiţisem până atunci. (Dacă nimic nu e liber într-un spital de nebuni, atunci să ştiţi că urlatul e liber! Cei care lucrează aici de mulţi ani nici nu-l mai aud.) Ţin minte că – nu ştiu de unde au şi răsărit doi albi (că noi aşa le zicem asistenţilor) care m-au luat brusc pe sus, m-au îndesat în pat, m-au legat, injectat, toată reducerea mea la tăcere luându-le cam un minut. După vreo câteva reprize din astea, m-am trezit la capul patului cu un bărbat – tot în halat alb care s-a prezentat Aurică. „Bă, mi-a zis cu vocea lui răguşită de ţigări – termină dracului cu crizele! Vezi că de azi eşti pe mâna mea. Şi am palmă grea, zău! Întreabă-ţi ortacii ce zile au trăit cu mine dacă făceau vocalize aiurea! Ai înţeles pân-aici?!”
Îl vedeam şi-l auzeam în ceaţă. Am dat din cap afirmativ, dar mă simţem în altă lume din cauza medicaţiei puternice. Nea Aurică s-a uitat o clipă pe fişa mea, apoi la medicamentele prescrise după care m-a privit fix. „Hm, nu cred că trebuie să iei toate bombele astea. Mai vedem noi în zilele,  următoare…” Apoi a plecat. Am adormit. Aici, mai ales la început, nimeni nu-i curios să-ţi ştie nici măcar numele. Eşti o pijama culcată sau în picioare, o fişă peste care ochii celor în alb se uită mai des decât asupra ta, o gură înghiţitoare de pastile cu pumnul, o porţie de mâncare, nişte paşi târşiţi pe hol sau prin curte (ori un cadavru predat familiei sau aşezat într-o ladă).  Mănânci şi dormi. Pastile, somn (fără vise) umblet greoi, împleticit, asistat, limbă încleiată. Cam aşa trece primul an… Apoi am început să mă dezmeticesc, deşi nu am uitat nicio clipă de geamantanul meu cu valori personale şi fotografia mamei. Datorită lui nea Aurică nu mai luam atâtea medicamente şi nici nu mai dormeam atât. Am început să mă liniştesc, chiar să fiu în stare să fac anumite activităţi cât de cât utile şi prin asta am devenit mai bine văzut în ochii personalului medical aşa precum puşcăriaşii evidenţiaţi pentru bună purtare sunt bine văzuţi de gardieni, meritele lor ajungând la comandantul închisorii. Consecinţa acestor fapte duce spre libertate, dar aici, la nebuni, libertatea nu există şi nu se eliberează pe nicio reţetă.
Aşa am ajuns să mă împrietenesc cu nea Aurică şi să mă apuc serios de fumat. Ţin minte că era o vară ciudată, cu soare nervos (şi el!?) ploi stricăcioase, furtuni, călduri înăbuşitoare. Ne plimbam pe lungile alei ale imensei curţi spitaliceşti. La un moment dat mă vede că-l privesc fix.
– Ce vrei, mă? –zice. Vrei şi tu o ţigară?
– Vreau!
– Ia, mă!
Am luat-o cu degete tremurânde. Mi-a aprins-o el şi m-a îndemnat scurt: „trage, mă în piept!”. Am tras dar am căzut ameţit. M-a ridicat şi  m-a pălmuit medical, aş zice, apoi m-a întrebat din nou: „mai vrei, mă, ţigară?”
– Mai vreau! – am răspuns încă buimac.
– Atunci trage-n măta ca lumea şi nu te mai întinde pe jos!
Am tras puţin, cu frică şi am tuşit cu lacrimi. Asta a fost la început. De-atunci fumez. Nu atât cât Aurică, dar nu concep ziua, uneori chiar noaptea când nu pot dormi, fără o ţigară de liniştire. Cu el am avut multe, foarte multe convorbiri. Iată una dintre ele pe  care nu o voi uita niciodată.
– Nea, Aurică vreau să te întreb ceva.
– Zi, mă!
– Care este diferenţa dintre tine şi mine? Cum ştiţi voi când un om este nebun? Adică până ieri eram normal. Azi sunt luat cu salvarea  şi dus la nebuni! Cum?!
Aurică pufăia continuu.
– Cum!? Nu ştiu. Eu zic, după atâţia ani de lucru la nebuni că nu prea este nicio diferenţă, doar zidul ăla nevăzut dintre noi şi voi. Adică noi avem mereu o reţinere în toate iar voi, nu. Să mă explic: de exemplu, mă ceartă şeful pentru o chestie oarecare, nu contează dacă sunt vinovat sau nu. Tac şi nu-l contrazic sau chiar dacă am dreptate nu spun nimic ca să nu-l enervez. Şi aşa mai departe până la chestii de nivel naţional, mondial dacă mă înţelegi. Există întotdeauna consecinţe dacă-ţi contrazici şeful sau faci pe deşteptul! Ţie dacă ţi s-ar întâmpla aşa ceva ai sări la el, i-ai spune cât e de tâmpit, i-ai demonstra asta , ba chiar i-ai mai şi trage una peste bot! Asta e diferenţa dintre noi şi voi. Eu n-am curajul să-mi strig în gura mare nemulţumirea, durerea, disperarea dar tu ai.
– Păi şi-atunci de ce sunt eu nebun dacă am acest curaj frumos?
– Nu ştiu, aşa e lumea construită cu normali şi anormali!
M-a băgat cu chestiile astea şi mai tare în ceaţă.
– Păi şi cu ce sunteţi voi mai câştigaţi dacă tăceţi când vă vine să strigaţi, că nu faceţi nimic când ar trebui să luaţi atitudine? Unde-i normalitatea?
– Păi, nu-i!
– Păi cum, nu-i?! Cum mă faci atunci nebun şi mă ţii închis aici când eu sunt cel normal şi tu, voi, laşilor sunteţi ăia nebuni?!
– Păi vezi?!
M-am ridicat enervat de pe bancă şi am aruncat ţigara. Am strigat puternic.
– Sunteţi nişte criminali, nişte imbecili! Şi tu eşti un cretin, un laş! Am să dau foc la puşcăria asta să iasă lumea în libertate. Adică noi suntem nebuni, noi care n-am omorât pe nimeni,  iar ăia care stau prin puşcării, ucigaşi periculoşi – ies afară, au parte de amnistii şi alte cele! Iar noi, cei mai inofensivi dintre oameni stăm aici închişi pe viaţă?! Gunoaielor! Răscoală! Vă dăm foc!”
Voiam să mai adaug ceva când Aurică s-a sculat de pe bancă, a aruncat mucul de ţigară şi m-a pocnit atât de puternic încât am căzut leşinat. M-am trezit în pat cu buza spartă şi o groaznică durere de cap de parcă m-ar fi lovit un ciomag. Era la capul patului şi mă privea zâmbind cu sprâncenele ridicate. „Ei, de data asta am reacţionat, n-am fost laş!”
Am înţeles lecţia asta pe viaţă deşi n-am putut niciodată să trec în tabăra cealaltă, a tăcuţilor, reţinuţilor, a oamenilor „normali”.

****

Şcoala a fost pentru mine un chin. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut acolo, îmi plăcea tot – deşi clasa mea era cea mai veche, nezugrăvită, cu vopseaua scorojită şi zgâriată, uşi, pereţi mâzgăliţi cu pixul, tabla aspră, bănci urâte, scârţâitoare, reci şi pline de fiare. Totuşi, am păstrat şi acum acel sentiment curat şi unic al intrării în clasă, acel miros (v-am zis că multe stări ţin de dependenţa de anumite mirosuri) de cărţi, cretă şi chiar lecţii. Când m-a văzut învăţătoarea că miros cărţile a chemat-o pe mama la şcoală; de-atunci a început totul, dezgustul meu de a mai veni la ore, de a mai răspunde acelei femei care mă privea ca pe un mic monstru, inducând asta şi colegilor. Pentru mine fiecare carte, fiecare materie avea mirosul ei. Unul era mirosul de matematică, altul de română, altul de muzică şi aşa mai departe. Unde greşisem?! Pentru că mai erau şi cărţi, caiete care miroseau urât şi le respingeam. Nu puteam învăţa nimic din ele. De atunci, am început să fiu privit ca un caz special, copil-problemă, etc. astfel că până în clasa a patra am rămas o dată repetent. Învăţătoarea  nu voia să mă înţeleagă, mă catalogase drept anormal, iar copiii mă strâmbau şi râdeau de mine, arătându-mă cu degetul bunicilor şi părinţilor. Am plâns, am suferit, m-am răzvrătit în felul meu iar mama s-a gândit să mă dea la altă şcoală, dar eu n-am vrut. Am răbdat bătaia de joc mascată sau nu până în clasa a opta – când în total rămăsesem de două ori repetent. Mama  era disperată, se sfătuia cu diriginta care îi spunea ce să învăţ la corigenţe dar eu nu mai voiam nimic. Toţi mă considerau  un papagal tâmpit când eu nu eram decât un copil ultrasensibil la tot – imagine, sunet, lumină, întuneric, respiraţie, cuvinte, mirosuri, atingeri. Fiecare element avea pe lângă rostul lui o încărcătură de urât iar eu tocmai pe aia o simţeam. Cu ce eram vinovat?! Aşa m-am născut. Prost, ciudat, handicapat – definiţia mea la terminarea clasei a opta. Mama a vrut să mă dea mai departe (nu accepta ca fiul ei să rămână doar cu 8 clase) dar eu am făcut o criză de pomină. În plus, am luat cuţitul şi mi-am înţepat braţul în faţa ei. A fost urât. Apoi m-a acceptat aşa cum eram. Mergeam însă prin librării şi îmi alegeam cărţi pe care le miroseam mai întâi, apoi le pipăiam şi abia după aceea priveam cu atenţie imaginile şi conţinutul. În general, cumpăram cărţi de poveşti, povestiri istorice, literatură-document, atlasuri geografice. Îmi plăcea să-mi descopăr oraşul, ţara pe harta lumii şi să aflu lucruri noi. Când am împlinit 20 de ani, mama mi-a făcut cadou un glob pământesc. L-am privit ore întregi, înspăimântat. Era ceva grotesc, ceva ce eu nu-mi puteam imagina – rotund, suspendat într-un spaţiu care nu se mai termina. Simţeam toată acea culoare albastră a oceanelor şi mărilor înecându-mă. Nu-mi venea să cred că există atâtea ţări în afara ţării mele, că trăiesc atâţia oameni pe pământ. Toate datele alea geografice m-au înfricoşat, m-am simţit invadat de toate acele teritorii necunoscute şi am avut coşmaruri. După câteva zile am spart globul şi l-am făcut bucăţi. Numai aşa am scăpat de nenorocirea ce părea să nu aibă capăt din cauza rotunjimii sale fără sfârşit.

*****

Spitalul de boli mintale. Cei de afară spun – „la nebuni”. Eu ştiu sigur că nu sunt nebun, cel puţin am citit mult (şi) pe tema asta, cărţi chiar din biblioteca spitalului, împrumutate cu voia domnului doctor B. Un om de milioane, calm, milos, îmbolnăvit din cauză de noi. Aşa am aflat că cei mai deştepţi oameni de pe planetă, geniile – au fost nebuni, unii chiar mai nebuni decât mulţi de-aici. Şi-atunci de ce suntem noi umiliţi în halul ăsta?! Doar pentru că nu suntem în stare să creăm opere de geniu?! Omenirea nu are niciun răspuns pe ramura asta a medicinei. Remedii?! Pentru ce?! Ce pilulă m-ar face să-mi reîntorc drumul spre normalitate când eu niciodată n-am fost altfel?! Iar mie mi se pare că sunt un om corect, civilizat şi sincer, afară de atunci când sunt enervat – motivat. Spun exact ceea ce văd, constat şi simt. Nu ştiu să mint şi să mă prefac. Strig, urlu când nu mai pot. Milioane de oameni urlă pe pământ în aceeaşi clipă cu mine, milioane se sinucid sau fac dragoste, mor sau se nasc. Ce fac eu în afara legilor omeneşti ca să fiu exclus din rândul oamenilor şi marginalizat ca nebun?! Îmi aduc aminte când m-am dus odată cu mama la medic şi stăteam liniştit în sala de aşteptare. În afara pacienţilor, asistentele care se tot foiau pe-acolo, chiar femeia de serviciu – ne priveau cu o curiozitate miloasă deşi mă sileam să nu fac nimic din ceea ce ar fi atras atenţia, pentru că aici chiar şi o tuse poate fi altfel interpretată. Totuşi, doctoriţa mă privea intens şi simţeam că nu mai pot rezista în muţenia acelei cuminţenii impuse. Îi punea continuu întrebări mamei despre mine de parcă nici n-aş fi fost faţă. Mă privea dintr-o parte ca pe un obiect ciudat aşezat în spatele unei vitrine de muzeu – în timp ce eu făceam eforturi disperate să arăt că sunt normal. Ei bine, în viziunea doctoriţei, cuminţenia mea se traducea în manifestarea certă a unei boli psihice în devenire. „E bolnav, doamnă, degeaba e aşa de liniştit. E liniştea aparentă de dinaintea furtunii!” – spunea doctora cu glasul ei fals compătimitor. Am simţit că explodez din cauza acestor observaţii asidue ce mă aruncau într-o anume categorie de bolnavi psihici cu manifestări clinice subtile. Am sărit de pe scaun. „Du-te dracului de scroafă şi tâmpită! Să te ia naiba de hoaşcă cretină! Hai acasă, mamă! Nu vezi că am venit la o vacă ce se leagă de viaţa mea fără să fac ceva?! Să te ia dracu! Să te …” Mama, înspăimântată mi-a astupat gura dezlănţuită. Doctora făcuse ochii mari şi rămase cu gura căscată. „V-am spus că e…” – dar nu a mai ajuns să spună nimic. Am luat paharul cu apă de pe masă şi i l-am aruncat în faţă. Am fugit afară. Aveam 14 ani. Am venit acasă doar seara, rupt de foame, murdar şi plâns de nedreptatea spurcatei ăsteia de lumi.
De-atunci nu am mai avut încredere în niciun medic, am refuzat (aproape) orice tratament iar mama s-a resemnat. Pe ea o ascultam, dar pe tata care era un beţiv arţăgos cheltuitor de bani prin cârciumi – îl dispreţuiam. La 17 ani am ştiut definitiv că nu voi avea nimic de spus societăţii şi nici ea mie.
Spitalul acesta e locuit în regim de internare forţată, benevolă (rar), temporară sau definitivă – de către persoane cu statut de bolnav psihic în procent de 99 la sută irecuperabil. Cei mai mulţi vin aduşi în criză, alţii sunt liniştiţi de medicaţia severă, alunecând pe lângă tine; unii gem fără să-i doară (aparent) nimic, alţii privesc fix iar privirea lor îngheţată de neputinţa gândirii – sperie; chiar nu ştii la ce te poţi aştepta din partea unui om cu ochii rotunzi care te priveşte fix. Eu am păţit-o. Nu ştiu ce i-am zis unuia de genul ăsta şi jur! – habar n-am când s-a sculat de pe bancă şi mi-a pocnit un pumn în faţă de am căzut lat, ca trăznit. El s-a întors apoi cu faţa impenetrabilă şi s-a reaşezat pe bancă reluîndu-şi privirea fixă ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Mai sunt bolnavii „albi”- fără manifestări evidente, doar ticuri – faţă imobilă, rictusuri, paliditate sau roşeaţă exagerată, ochi extrem de vioi şi lucitori, veselie exagerată sau tristeţe profundă, neschimbată de niciun eveniment din exterior. Alţii, cei închişi – au intrat în pielea sălbăticiunilor, mârâie, rag, urlă ca lupii la lună. Sunt goi şi mişcători în cuşti zăbrelite. Mor brusc sau târâindu-şi zilele tot mai aproape de marginea prăpastiei. De obicei mor cu ochii deschişi.
Sunt aici de opt ani şi nu sunt nebun, doar necomunicativ, depresiv cu lumea, trăitor într-un spaţiu mental cu totul diferit de mediul înconjurător şi la care nu voi renunţa decât prin moarte. Şi nu cred nici în moarte. Speranţa mea s-a confirmat pe deplin când spitalul s-a îmbogăţit cu venirea lui Nicu, un tânăr cu venele praf.

******

Întâmplarea a făcut ca buna mea purtare să iasă (după ani buni) – din categoria suspiciunilor medicale şi să mi se dea oarecari misiuni de îndeplinit. Am ajuns să supraveghez saloanele de bărbaţi şi să ştiu cum îi cheamă pe fiecare, de ce suferă, care le sunt manifestările şi ce trebuie făcut în caz de criză, bătaie între bolnavi sau intenţie suicidală. Am trecut prin toate, am văzut totul. Nicu era adus de puţină vreme şi nea Aurică mi-a spus doar atât: „e praf, mă, băiatul ăsta! La noi nu va asta prea mult! Veacul o să şi-l facă nu departe de-aici, prin cimitir!”
L-am privit neîncrezător. Apoi, după o săptămână sau două ne-am nimerit în curte amândoi. El stătea pe o bancă, singur, cu privirea alburie, pierdută, cumva încremenit. Avea degete lungi, albe şi o piele parcă dată cu cretă. M-am aşezat lângă el dar nu mi-a sesizat prezenţa. Aveam impresia că nici nu respiră. După un timp i-am cerut o ţigară – aşa cum se începe un dialog normal la nebuni. De-abia atunci a reacţionat. Şi-a întors capul tuns chel iar ochii injectaţi de somn provocat s-au mărit. „Şi eu vreau o ţigară, auzi?! M-au terminat ăştia cu injecţiile dar simt şi mai tare nevoia. Vreau o ţigară din aia, măcar o ţigară, că praf, injecţii nu se mai poate… Dă-mi, dă-mi două-trei fumuri, tre’ să ai, te văd dezlegat la cap, tre’ să ai ceva la tine…” Ochii negri ardeau înroşiţi, iar cercănele adânci încercuiau vineţiu strălucirea flămândă. M-am ridicat şi am luat din salon un pachet de ţigări tari şi i l-am dus. Am aprins o ţigară, iar pachetul i l-am dat cu totul. A scuturat din cap. „Nu din astea, mă! Droguri, iarbă, ce drac nu pricepi?! Eşti tâmpit ?!…”
Am ridicat din umeri. „Păi, n-am aşa ceva pe-aici!”  M-a privit ca pe un zid. Şi-a aprins o ţigară cu scârbă iar degetele îi tremurau îngrozitor.
Mă, cum dracu te cheamă?!! –
Mircea – i-am răspuns. „
Mă, Mircea văd că eşti ok, aşa, în general. Mă ajuţi?!
Da, dacă pot.
Poţi!
Păi, ce să fac?!
Uite, zice – în patul meu sub cerceaf găseşti un număr de telefon. Sună şi spune-i că eşti din partea mea. Zi codul ăsta: praf şi pulbere să se aleagă de tine!  Ştie unde sunt. Am văzut că te lasă afară. Te întâlneşti cu el şi-ţi dă marfa. Fără bani, acuma.
Peste trei zile, marfa a sosit. Nicu trepida dar făcea eforturi puternice să-şi tempereze frământarea. Orice schimbare de comportament ar fi dus la mutarea sa într-un loc unde eu nu mai aveam acces. I-am strecurat insignifiantul pacheţel la wc. L-a luat tremurând din tot corpul.  „Frate, te iubesc! – mi-a zis cu ochii holbaţi în lacrimi (roz, parcă). Habar n-ai ce ai făcut pentru mine! Am să te răsplătesc. Ne vedem deseară.”
Ziua a trecut greu, eu nu mai aveam răbdare dar Nicu a fost extrem de liniştit. Siguranţa că se afla în posesia a tot ce însemna pentru el raţiunea de a respira i-au stins vijeliile interioare. Seara, după stingere aveam voie să fac câteun rond, două, trei – de control. Nu le prea aveam cu somnul şi mi s-a dat voie să supraveghez saloanele până când mă încredinţam că somnul a liniştit toţi bolnavii, pe cale indusă, cum altfel?!. Cu Nicu m-am întâlnit afară, lângă nişte stejari uriaşi, pe bancă. Luna lumina alb, lăptos, doar părţi din curtea cu alei înguste şi câte-o latură din corpuri de clădiri. Se auzeau greieri.
Le-am făcut deja!
Ce?- am întrebat.
Ţigările! Ia şi tu una şi trage adânc.
Am luat şi am aprins-o dar iar am tuşit ca un apucat amintindu-mi de prima ţigară pe care mi-a dat-o nea Aurică. Era groaznic, otrăvitor, parcă.
– Hai, las-o dracu că-i o porcărie! – i-am zis.
– Taci, mă, fraiere că nu ştii ce spui! – bâigui Nicu fericit, transportat într-o lume pe care doar privindu-l ai fi râvnit-o. Tre’ să te obişnuieşti un pic şi apoi mai vedem!
A avut dreptate. După nişte seri – am început să simt altfel ţigara verde. Îi simţeam tot mai tare lipsa şi abia aşteptam să vină seara şi să o inspir cu toată fiinţa. Râdeam în barbă când asistenţii dădeau din cap şi-i ziceau lui Nicu: „Bă, fraiere, vezi ce-nseamnă tratament?! Parcă nu mai eşti tu bolându’ăla zgâlţâit care ai venit! Uite ce frumos te-ai cuminţit şi pari şi mai citav la cap!” Da, da, mormăia Nicu. Aşa-i!
După un timp vine şi vestea cea rea.
– Bă, Mircea –zice Nicu. Îmi dau ăştia drumul acasă.
– Şi eu ce fac acum?! – l-am întrebat disperat.
– Stai liniştit, nu te las la greu, frate!
S-a ţinut de cuvânt, iar pensia mea pe jumate se duce pe fumul de (altă)viaţă dătător, cel mai bun şi sfânt tratament pe care-l urmez cu credincioşie.
Cred că nea Aurică m-a simţit pentru că se uita la mine dintr-o parte şi zâmbea cumva ciudat.
– Bă, zice – important e să-ţi fie ţie bine. Şi dacă-ţi e atunci e bine!
Când am intrat aici aveam sufletul zdrenţuit, rupt, explodat, scuipat, murdar de murdăria şi făţărnicia lumii, zgâriat de răutăţi (ne)cunoscute. Pastilele antitotrăul acesta nu mi-au luat din greutatea care mă făcea să urlu a disperare – poate chiar eram nebun, sunt şi sigur voi fi – dar îmi luau în schimb puterea revoltei. Eram un fel de cârpă nefericită şi neputincioasă. Mai greu decât trupul atârnător îmi era sufletul agăţat pe cuierul de la marginea societăţii. Nu vedeam nimic, nu auzeam – nu suportam voci, sunete, ceasuri, mirosuri, culori, atingeri, aerul şi nici chiar liniştea pe care o auzeam complotând ucideri. Nenorocirea asta pe care o târam clipă de clipă şi asupra căreia pastilele aveau un singur efect, acela de a nu mă lăsa să mă sinucid nu a putut fi anihilată decât în momentul în care l-am cunoscut pe Nicu…
Fumez când am chef, fără programare. Când simt că nu mai pot auzi, asculta, vedea, simţi, respira şi înghiţi. Am locul meu liniştit şi neumblat de alţi paşi. Şi e undeva mai aproape de cer. Aprind, trag adânc, inspir profund şi ţin în mine aburul primordial al pământului aşa cum a fost el făcut „la Începuturi”. Prind putere, dar nu omenească ci una universală, lină şi fermă. Nu mai există slăbiciuni, dorinţe, lume, bani, spitale, boli, şcoli, munci şi mai ales oameni pe care trebuie să-i recunoşti ca neamuri, vecini, prieteni sau duşmani, o umanitate neuniformă şi greoaie care se frământă inutil peste trupul cândva bine întemeiat al Terrei. Trec razant cu gândul peste asflat, peste streaşina caselor, ultimul etaj locuibil posibil şi elan:  plutesc peste piscuri într-un înalt de peste înaltul (ne)văzut, tot mai uşor, mai sus, mai amplu, mai profund. Peste tot, Dumnezeu trimiţând lumină, căldură, răcoare, ştiinţă, fericire şi pace. Soarele plezneşte nedureros în rotunde focuri, luna întreagă mi-alunecă dulce în suflet iar stelele roiesc prin mine, strălucindu-mă, sclipindu-mă şi zburându-mă spre alte universuri şi înţelesuri. Plutesc sideral prin eul condus de ierarhii divine. Îi urmez fericit cu gramul imens al sufletului descătuşat, energie fină/finală, îmbunătăţită în atâtea suferinţe pământeşti. Sunt numai ochi şi urechi şi suflet. Atunci nu te mai vreau lume, libertate, iubire chiar – am totul şi chiar peste. Sunt revărsat în unde cosmice, spirală cu spirală, punct cu punct, strat cu strat, purtat de pe-o aripă pe alta, înălţat spre Cunoaştere prin cunoaşteri, îmbălsămat cu înţelepciunile treptelor cereşti, alunecat în Adevăr scânteietor, suflat blând înspre Lumină. Blând, nicidecum agresiv. Odată cu ultimul fum cobor neauzit spre tărâmul întunecat de jos. Sunt surd şi orb, neflămând, dormit, odihnit şi împuternicit, îmblânzit şi încunoştiinţat, astfel că – atât de fericit şi împăcat cum sunt – alunec senin în somnul lumesc, iar asistenţii şi medicii nu pot decât să dea din cap satisfăcuţi. „Vezi ce bine-(ţ)i face tratamentul?!” Daaa…. – şoptesc, zâmbesc şi adorm.

*******

Cu lumea de-afară m-am despărţit definitiv cu ajutorul lui Nicu, v-am zis. E rău afară chiar dacă noi cei de aici (unii) vrem libertate. Şi eu am vrut-o 4 ani la rând. Acum nu mai vreau pentru că n-am ce să fac cu ea. Aici e casa mea; casă fără halate albe nu mai am pentru că mi-a furat-o verişoara. Într-o zi am fost chemat în cabinetul domnului doctor care mi-a zis: „stai jos, Mircea. Pentru bună purtare îţi dau voie să mergi la oraş, supravegheat de domnul asistent Aurel ”.
Nu mai fusesem în oraş de vreo câţiva ani. Arătam straniu cu costumul meu albastru închis, cămaşă albă şi cravată. Hainele miroseau a ceva străin, a cel care am fost atunci adus cu salvarea. Hei, geamantanul meu… Când m-a văzut aşa îmbrăcat, nea Aurică a izbucnit în râs: „ Bă, parcă eşti un pocăit d-ăla cretin rău, pus pe mântuire acum ori niciodată! No, hai!”
Pe hol, bărbaţii  se uitau la mine cu ochi tâmpi. Unu’ zice: „unde meri, mă, cu ţoalele astea?” Nea Aurică i-a strigat din urmă – „La muieri, fraiere!” Am zburat pe scări. Drumul cu maşina a fost ceva dureros şi frumos. Mă dureau ochii privind cerul altfel, larg, în plină desfăşurare a forţelor noroase, schimbător în culori – albastru-gri-auriu, verzui-roşu-violet. Era un gust ciudat al unei libertăţi străine ce nu elibera ci doar schimba o stare în alta, necunoscută. Apropiindu-ne de oraş am simţit o nelinişte crescândă, o frică de necunoscut. Aurică zice: „bă, ţi-e bine sau nu?!”
– Sunt bine, n-am nimic!
Oraşul mi s-a părut aglomerat şi gol. Unele străzi dar şi bulevardul ăla mare erau pline de lume pestriţă pe când altele păreau pustii. Clădiri, case, firme, culori, fum, zgomot, râuri şerpuitoare de maşini. Magazine prea multe, câteva uriaşe ca nişte cetăţi mi-au redus sufletul la vârful unui ac. Am intrat într-un complex comercial enorm. După un sfert de oră, miile de produse m-au ameţit şi mi s-a făcut rău. Aurică zice – „bă, eşti palid, al naibii! Hai la veceu că şi doctoru’ ăla nu-i mai normal decât tine. Cum dreac’ să laşi ţăcăniţi prin magazine?! Ai atâtea puncte de plecare ca să înnebuneşti – şi tu şi eu! Ţi-e rău, mă, că te văd că dai ochii peste cap!?”
Am vărsat de mi s-au făcut ochii cât cepele! De ce, nu ştiu. Îmi vâjâiau urechile iar prin faţă-mi defilau mii de mărfuri, toate colorate şi strălucitoare. Am reţinut doar o sticlă de whiskey de culoare maro luminos şi un inel de aur. Ne-am plimbat până mi-am revenit; apoi am intrat într-un bar. Aurică a comandat un coniac şi mie o cafea tare. „Bea dracu să-ţi revii!” El a băut coniacul din două înghiţituri scurte, după care a cerut unul mare. A băut în total 5 coniace dar nu s-a îmbătat. Să vă zic ce am discutat.
A – Mă, ’tă-vă dreacu dă nebuni că nu pot să rezist cu voi numa’ dacă beau! Ce dreac’ ai avut de te-ai îngălbenit aşa?!
Eu – Nu ştiu, dom’ Aurică! Mi s-a făcut rău dintr-o dată!
A – Ai luat, mă tratamentu’?
Eu – Am luat tot dimineaţă!
A – La bengheu ai băgat ceva?
Eu – Nu.
A – Păi vezi, mă prostule, că de aia! Oraş ţi-o trebuit, căcat pe tine ce eşti!
A mai băut un coniac, tot fără efect.
A- Bă, tu ai f-t la viaţa ta vreo muiere? Hă?
Eu – Nnnnu…
M-a privit fix după care a început să râdă cu un râs gros şi lătrător.
A – Bă, dă-te dreac’ dă prost! Păi n-ai găsit vreo nebună p-acolo dă atâta vreme de când dospeşti pă la noi?!
Eu – Nu!
A – No las că-ţi dau eu oraş, mă. Vii cu mine la una pă care o ştiu io bună dă muscă, îi dau un pachet de ţigări şi te face varză să te simţi şi tu bine, mă prostule, mă!
Nu ştiu pe unde am umblat, pe ce străzi, ce copaci am văzut, alţii mai mici, prăfuiţi şi mai urâţi decât în curtea spitalului nostru. Nu eram fumat de vreo trei săptămâni (mai aveam de aşteptat încă una sau două, omul era plecat pe-afară cu treburi) şi mă simţeam groaznic, nevisat, nestins de lume, neînălţat şi nepreumblat prin hotarele luminilor. Ştiu doar că am văzut o casă mai dărăpănată la o margine de cartier şi o femeie cu coc din care ieşeau laţe. Era negricioasă şi grasă. Aurică i-a zis ceva la ureche şi i-a dat ceva. Femeia l-a dat deoparte şi m-a privit scurt din cap până în picioare. Hăsta-i? – a întrebat.
El! – dădu din cap supraveghetorul meu.
– Hai, că n-avem timp! mârâi grăsana.
S-a îndreptat spre mine iar eu m-am ferit instinctiv. M-a tras de mânecă şi m-a dus într-o cameră cu tavan lăsat, albastru cu stele vopsite cu lunar sclipitor. Puţea a transpiraţie şi erau multe cuverturi roşii, tăbăcite, prinprejur.
– Dezbracă-te, mi-a zis. Repede că p-ormă tre’ să fac sarme că am musafiri pă sară!
Am rămas înţepenit, nu ştiam ce trebuie să-mi dau jos.
– Hai, mă, moarte! strigă enervată. Ce dracu, vrei să te dezbrac io?!
Mi-am scos tricoul apoi pantalonii. Am rămas stingher în slipi şi în ciorapi.
– Mă! – strigă femeia, tu eşti nebun sau te prefaci?
-Sunt nebun! i-am răspuns sincer. Azi am liber de la doctor.
Negricioasa şi-a holbat ochii negri din globii îngălbeniţi. A tras capotul şi a ieşit afară. Am auzit cum ţipa la Aurică. Într-un minut a tăcut. A intrat în casă găsindu-mă în aceeaşi poziţie stingheră. M-a luat de mână şi m-a împins spre pat. Mi-a dat oarecum părinteşte chiloţii jos privind scrutător spre bărbăţia mea nevinovată.
Ridică din sprâncene enervată şi nemulţumită. Mi-a luat organul între degete şi a început să-l frământe nu ştiu cum. M-am aprins neştiut, puternic. Negresa s-a aşezat peste mine iar eu am închis ochii. Tremuram ca scos din gheaţă. În câteva clipe m-am simţit cotropit de trupul ei gras, rece şi slinos pe dinăuntru, un tunel larg şi ud în care intrasem suportând prin el, o tonă de carne. Am rezistat câteva minute în acel calvar dureros, timp în care ea s-a împins dur în trupul meu subţiratic. „Dăşchide dracu ochii! – zbieră ea asudată că doar nu mă f.. cu morţii! Uită-te, tu, scârnă cum se face!” S-a dat brusc jos de pe mine şi s-a culcat pe spate ridicând şi desfăcându-şi picioarele grele. Era lată, groasă, burtoasă, cu ţâţele imense lăsate în stânga şi în dreapta şi avea o gaură neagră, imensă. „Hai! şuieră transpirată. Urcă-te pe mine!”
M-am căţărat oarecum pe monstrul acela cu carne tremurătoare şi m-am împins cu putere, înspăimântat de rătăcirea în acea gaură îngrozitoare, parcă vrând s-o distrug şi să nu mai existe. Femeii însă începuse să-i placă disperarea violentă cu care intram în ea, ignorându-mi faţa răvăşită de crima ce tocmai se săvârşea asupra inocenţei mele. „Şi!… repeta ea întruna, şi!… hai, dă-i tare! Împinge cât poţi!”- repeta tot mai sacadat şi crescător. M-am opintit de parcă împingeam vagoane. „Acumaaa!” horcăi balena înfierbântată iar eu m-am speriat atât de tare încât am sărit în lături. „Ce faci, dobitocule?! ţipă ea scoasă din minţi. Înapoi!”
Comanda ei fermă m-a readus în poziţia iniţială. Tremuram ca un apucat, gemeam de durere, plăcere, habar n-am ce-a fost. După câteva minute de grohăială simultană, răgetul ei final m-a  făcut să urlu simţind că din mine iese ceva dureros, plăcut şi scârbos. Am alunecat de pe trupul lipicios, aproape leşinat.
M-am trezit îmbrăcat sucit şi scos afară. Ca prin vis o auzeam zicând „are ceva p-ă mormolocu’ ăsta da’ nu ştie ce să facă cu ea! Să vii la mine când eşti bărbat, mă, auzi?!” – mi-a şoptit gâfâind
cu glasul răguşit de ţigări puturoase, dându-mi una peste ceafă.
Oraşul mi s-a părut ceţos, plin de praf, oamenii răi, murdari, transpiraţi, un zgomot infernal mă asurzea continuu. Din mine continua să curgă ceva greţos ce mă înnebunea. Aurică se-mbătasae, însfârşit. M-a privit cu ochii semiînchişi, lung. „No, hai acasă…hâc, bărbate!! Îs beat dar o să ajungem cu bine! Ce te holbezi, mă, la mine? Fiecare cu nebunia lui!” Tensiune maximă până am intrat în curtea spitalului. Am zvâcnit ca un glonţ direct la baie unde m-am cufundat în aburi şi spumă mai mult de o oră. Costumul l-am aruncat la gunoi. M-am înfăşurat strâns în două pături, am stins lumina şi am privit fix spre luna care încercuia geamul zăbrelit. Tremuram şi mă ustura trupul şi sufletul: am fost violat.

********

Trebuie să ştiţi, dragă prietenă că pe noi nu ne lasă la televizor la ştiri ca să nu cumva să ne vină idei! Păi, aici sunt şi criminali printre noi. Au omorât cu vrere sau nu. Au tăiat, au lovit, au dat în cap au împuns sau au împins. Nu-mi fac nicio impresie deosebită – par oameni obişnuiţi, unii chiar mai buni decât mulţi de-afară. „În viaţa lor a trăznit!” are o vorbă nea Aurică. În viaţa mea doar fulgeră şi plouă continuu şi doar atunci când sunt în natură, departe de orice urmă umană, inspirând ierburi cereşti – numai atunci e soare deplin şi Îl cred pe Dumnezeu Cuvântător al Începutului tuturor Începuturilor.
Mulţi de-aici din spital au fost normali dar au înnebunit din motive personale sau în diferite conjuncturi. Sunt femei, multe contabile care au făcut prostii cu banii. Când au fost descoperite au înnebunit de frică. Altele sunt bătute de soţi şi de la asta au slăbit mintal. Sunt foarte triste, să ştiţi – iremediabil căzute, dar acum am să vă mărturisesc ceva foarte secret: m-am îndrăgostit de o femeie brunetă  cu păr natural, nu vopsită. O chema Mirela dar eu îi spuneam Mira. Multă vreme am urmărit-o prin curte, la plimbare sau când făcea diferite activităţi şi din aceste lucruri mi-am dat seama că s-ar putea să ne potrivim. Părea o fată liniştită dar mult prea tăcută. Nu am văzut-o în criză niciodată! Nu era nici tristă nici veselă. Normalitatea ei faţă de fauna pijamalelor umblătoare ieşea în evidenţă. Ce căuta ea aici?! Acum nu mai pot să scriu că vine cu tratamentul şi vizita. Revin mai târziu sau mâine seară. Bună seara!
PS – ascund scrisoarea că am mai văzut exemple la alţii. Le-a citit asistentul scrisorile cu asistentele şi doctorii şi au râs de s-au spart. Asta nu vreau să se întâmple şi cu mine. De asta îmi iau precauţiile necesare.

*********

E o altă zi azi. Nu mai simt/sunt la fel ca ieri. Coboară în mine ceva trist, fără nume – şi e o zi ploioasă. Pe Mira n-am văzut-o un timp, nu ştiu de ce. Eu nu le-am întrebat pe colegele ei de cameră ca să nu înceapă cu bârfele. Nici ei nu-i plăcea şi nici mie. Probabil că era în perioada când lua somnifere. De aceea am să vă scriu azi despre cum ne-am cunoscut şi cum s-a (m-a) terminat. Îmi fac acum o cafea mare, am ţigări…de-alea normalizatoare, aşa că, imediat ce am turnat-o în cană mă şi apuc de scris. Sorb. Îmmm… Phuuu… Fumez acum de la fereastra mea care dă înspre parcul uriaş al curţii spitalului. Parcă sunt într-o staţiune, eu aşa îi spuneam Mirei: ”draga mea eşti la staţiune cu mine! Trage aer în piept să scapi de faţa asta palidă!” E plin de copaci mari, foarte mari, bănci verzi, alei cu pietricele… Totul s-a renovat frumos şi modern. A costat mulţi bani care au venit de la străini, nu de la statul nostru nesimţit care-şi bate joc de bolnavii psihici…
Într-o dimineaţă, după micul dejun chiar domnul doctor mi-a cerut să mă ocup de grădinărit prin curte; avem multe rondouri cu flori şi cam peste tot a răsărit iarba. Era şi Mira prin preajmă şi se plimba de una singură, cu braţele atârnate de corp.. Nepieptănată, purta un halat albastru deschis, decolorat şi cu şlapi în picioare. La un moment dat s-a oprit chiar în faţa mea, iar eu tocmai am atins o floare albă. Nu ştiu cum s-a făcut că am rupt-o şi m-am ridicat brusc în picioare întinzându-i-o.  Ea s-a speriat şi s-a făcut şi mai palidă de cum era. A început să strige cu glas înalt, chinuitor, iar eu am aruncat floarea şi am plecat de-acolo, ascunzându-mă după nişte copaci. Au venit două asistente care au luat-o una de-o mână şi alta de cealaltă ducând-o în salon. N-am mai văzut-o câteva zile până s-a liniştit. Am fost foarte tulburat şi asta s-a văzut şi la vizită. „Ce ai?! – îmi zise nea Aurică. Ai dat şi tu în dambla?” I-am spus adevărul, fiind singurul meu prieten aici, după plecarea lui Nicu. Cum poate o floare să te facă să-ţi pierzi minţile?! Asta nu pot să înţeleg. Aurică mi-a zis la o ţigară că „tu nu ştii că fiecare lucru poartă în el un simbol, o amintire, un gând, o energie, o stare? O floare poate stârni multe stări, Mircea. Miros, culoare, aspect – sunt doar câteva elemente care pătrund în mental şi-l fac să reacţioneze. La vremea când Mira şi-a căsăpit bărbatul erau multe flori de regina-nopţii în curtea aceea. Aici, însă, lucrurile capătă o dublă, triplă semnificaţie din cauza hipersensibilităţii.” A mai trecut ceva timp şi iar ne-am întâlnit, dar cred că nu m-a mai reţinut. S-a aşezat pe bancă lângă mine fără să spună vreun cuvânt ca de obicei. Apoi am intrat în vorbă şi i-am dat o ţigară, că fumează tot aşa de mult precum tace. Viaţa ei mi-a povestit-o în câteva cuvinte. Era sora cea mare din cele patru. Tatăl, beţiv şi curvar. Le bătea pe toate la rând, apoi aducea curva în casă şi dormea cu ea în camera de alături. Ele, fetele şi mama lor stăteau toate într-o cameră şi ascultau cum făcea amor cu femeia aia sau alta şi mereu alta… Zicea Mira că ”îl uram din tot sufletul pentru curvăsăria lui. Am vrut să-l omor când a adus curva şi a scos-o pe mama afară din casă ca pe o străină, apoi pe noi. „Hai, afară!”  behăia el gonindu-ne ca pe raţe. I-am promis mamei că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată! Îl omor! Ajunge cu atâta bătaie de joc. M-am smuls de lângă ele, am luat un par şi am lovit uşa în care mizeria celor doi se făcea auzită din plin. Au tăcut brusc. „Afară ticăloşilor! – am zis. Afară că vă crăp capul, gunoaielor!”
Cică au ieşit aşa, aproape dezbrăcaţi iar Mira i-a tras un şut puternic curvei care  zbughit-o pe unde a văzut cu ochii şi nu s-a mai întors în veci! „Tata a vrut să mă lovească dar i-am tras cu parul peste mâini şi peste picioare să mă ţină minte! Eşti un nemernic care ţi-ai bătut joc de mama şi de noi! Afară şi tu că te omor! Afară! Acum! Atunci am simţit pentru prima oară că mi se întâmplă ceva rău în creier. Tensiunea puternică, faptul că m-am abţinut să nu-l omor deşi am simţit că asta trebuie să fac, să-i răzbun mamei toţi anii de umilinţă. A ieşit cu o haină şi un pantalon tras în grabă şi nu a mai călcat în casă. A murit peste doi ani, în şanţ.”
Mira a cunoscut un bărbat aşa, întâmplător. Primul om din viaţa ei. S-a mutat la el, în coliba lui.  Câteva luni a fost bine, apoi totul a început să semene cu viaţa din casa părintească. „Venea beat şi mă plesnea de cum intra în casă, ori că eram trează ori că dormeam. „Te uiţi urât la mine şi nu mă mai vezi cu ochi buni” – zicea scrâşnind din dinţi. Te pomeneşti că mă urăşti şi mă şi traduci!” – ridica el glasul şi pentru că eu tăceam cu buzele strânse privindu-l crunt, mă lovea şi mai rău. Trăiam în sărăcie mare. Într-o zi un patron de la brutăria de unde luam pâine pe datorie nu mi-a mai luat banii. „Vino să lucrezi la mine!” M-am bucurat pentru prima dată în viaţa mea. I-am spus dementului cum stau lucrurile, iar el m-a bătut încât nu am mai putut să merg la muncă. Am ieşit seara când fiara dormea. Când m-a văzut patronul a rămas înlemnit. A vrut să cheme poliţia, dar l-am oprit. „Lasă-l! – sunt gravidă.” O altă bătaie care s-a lăsat cu hemoragie şi spitalizare am încasat-o când a aflat vestea. „Curva curvelor, zdreanţa zdrenţelor! Bastardul la mine-n casă, nu!” Copilul a murit  la două zile după naştere.”
Şi cum ai ajuns aici? – am întrebat-o răvăşit de povestea acestei amărâte.
– Cu poliţia şi salvarea! – răspunse Mira. S-a sfârşit rău. Trecuseră cam două luni de la moartea pruncului, nu-mi puteam reveni, slăbisem enorm şi nu-l mai puteam răbda  pe nenorocit. Când ştiam că trebuie să vină, mă ascundeam în pod şi dormeam acolo. Nu mai suportam să se apropie de mine şi simţeam un tremur puternic, o voinţă de neoprit în a-l omorî. Era spre seară, ploua cu vânt şi cerul era roşu. Stăteam în pragul colibei şi priveam apa şiroind în culorile curcubeului ce începuse să iasă pe cer. Făcea băltoace şi noroi în curtea noastră plină de gropi cu flori albe crescute pe margini. Mă gândeam cât sunt de nenorocită în viaţa asta când îl văd că intră pe poartă, beat. Se-mpiedică şi cade într-o baltă. Mă înjură de mamă şi de Dumnezeu şi de curvă ce sunt că mi-a murit bastardul pe care l-am făcut cu curvarul meu… N-am mai fugit ca de obicei, pur şi simplu nu m-am mai putut  desprinde de pragul uşii. Râdeam cu plânsul în gât. El a ajuns în faţa mea – s-a opintit după care mi-a tras un dos de palmă atât de puternic încât am căzut şi eu în noroi cu faţa însângerată, cu ochii zvâcnind în lumini scânteietoare. N-am mai auzit nimic, nici măcar ploaia. El a intrat în colibă. M-am ridicat şi am luat mătura de lângă uşa colibei. Am intrat în casă şi l-am lovit puternic în cap pe la spate. El a rămas locului, după care s-a întors încet, uimit, cu ochii lucind. Sângele ţâşnea scurgându-se peste faţă şi tâmple. Am fugit afară, iar el, deşi abia se mai ţinea pe picioare a ajuns în curte. „Târfă, ce-ai făcut?!” mi-a zis, după care s-a prăbuşit în noroi. L-am privit aşa, nemişcată, cum se stinge, cum sângele lui spurcat şerpuia în apa murdară,  noroiul care-i împroşca faţa înroşită. M-am liniştit, atâta ştiu.
Asta mi-a povestit atunci pe bancă şi a fumat un pachet de ţigări. După care s-a trezit aici unde stă de vreo câţiva ani. Îi privesc mâinile albe şi degetele subţiri şi nu-mi pot închipui cum l-a putut termina pe nemernic! Nu trebuia ca viaţa ei să se încheie aici, nu merita asta… Ne-am împrietenit, i-am spus şi eu necazul meu şi că am zile când sunt nervos (mai ales când nu fumez) şi atunci e mai bine să nu ne întâlnim. A dat din cap că da. Nu voiam să ne vedem în criză unul pe celălalt, nu ştiu dacă înţelegeţi asta. De-atunci ne-am văzut zilnic, ne-am plimbat, ba chiar am şi pupat-o pe frunte de câteva ori. Avea pielea rece ca un mort şi m-am gândit la mama – când i-am dat ultimul sărut. Era la fel de rece. De ziua ei nu i-am adus flori de frică să nu intre în criza aceea… I-am luat ciorapi de mătase, ce ştiam eu că se oferă unei femei şi un spray fără miros de flori. S-a uitat lung la ele şi a ridicat din umeri: „ce să fac cu ele?!”
– Să îmbraci ciorapii – i-am spus – când mergem duminica la biserică şi să te dai cu spray. Luna viitoare când iau pensia îţi cumpăr o rochie de care îţi place ţie. Mergem la obor şi îţi iau şi sandale şi o poşetă şi chiar că te fac doamnă.
Eu mai aveam un costum negru şi mai multe cămăşi dar n-aveam cravate că nu ne lasă aici cu ele că zice că ne spânzurăm. Au murit, într-adevăr, mulţi, stimată prietenă, pe-aici; unii în chinurile nebuniei, alţii şi-au făcut felul. Cei mai mulţi s-au spânzurat dar au mai fost şi alte feluri de moarte.

**********
Aş vrea să vă spun că până la urmă toţi ştiau că o iubesc pe Mira. Ce simţea ea pentru mine, nu puteam ştii, deoarece nu-şi arăta vreun sentiment pe faţă. Acum aş vrea să vă  spun ceva foarte secret. Era cam a doua sau a treia zi după ce primisem pensia. Ne-am dus la cumpărături la magazinul central aflat la vreo doi kilometri de spital. La întoarcere s-a slobozit dintr-odată  o ploaie din aia de ziceai că pică cerul pe tine. Cum drumul este destul de pustiu până la intrarea în localitate am trecut pe lângă o căsuţă de lemn în ruină, părăsită – ascunzându-ne acolo. Eu n-am mai stat lângă o femeie aşa de aproape de-atunci, de când cu experienţa aia nenorocită. Inima-mi zvâcnea vizibil, mă sufoca; am devenit nervos, nu mă puteam controla şi nu voiam să o sperii pe Mira ştiind ce-a păţit cu ticălosul ăla. Stătem lipiţi unul de celălalt, eu chiar îi ghiceam bătăile inimii privindu-i tulburat bluza lipită de sâni. I-am atins tremurând. Ea nu a spus nimic, nu s-a mişcat, nu m-a privit. „Ce vrei? m-a întrebat cu glas străin.
– Nimic- i-am spus.
-Vrei să te culci cu mine?
N-am mai auzit nimic, aveam urechile înfundate.
– Da, i-am răspuns aiurea.
– Bine.
Retrăiesc des clipele alea şi numai când fumez le uit. Şi-a dat jos chiloţii ridicându-şi fusta albastră şi lungă de in după care şi-a desfăcut picioarele. M-am pierdut. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am simţit că înnebunesc. Vă spun totul ca la sora mea. N-am ştiut să mă port ca un bărbat sută la sută (mi-au revenit imaginile scârboase cu ţiganca)  iar ea şi-a dat seama.
– Nu eşti bărbat! Mă enervezi!
Din păcate am… cum să vă spun să nu mă judecaţi greşit – am… terminat atât de repede şi aiurea încât ea a rămas cu privirea ţintă spre jalnica mea bărbăţie. Apoi s-a strâmbat dispreţuitor:
– Du-te mă, dracului de prost! Să mă laşi în pace că te omor, auzi?!- după care şi-a tras chiloţii, şi-a aranjat fusta şi bluza, m-a privit din nou ca pe un criminal scuipându-mă cu cel mai adânc dispreţ. A plecat prin ploaie. Nu a mai vorbit cu mine o lună întreagă. I-am trimis zeci de bileţele, mi-am cerut iertare, de toate. Până la urmă, unei colege de cameră i s-a făcut milă de mine, m-a chemat deoparte şi mi-a spus:
– Mă, ce dracu nu-nţelegi?! Probabil că nu eşti bun la pat. Mi-a zis mie că nu ştii să te porţi cu o femeie. În noaptea aia s-a dus cu unu’ de la etajul 2, un ţigănos dar tare-n vână. A venit spre dimineaţă, liniştită şi s-a culcat. Aşa-ţi trebuie, prostule! Da’ ce crezi tu că suntem noi? O femeie trebuie iubită că de aia înnebunim din lipsă de dragoste!
Stimată prietenă, duceam de-o vreme lipsă de ţigări aşa că am fost aproape de sinucidere. Îmi venea să-mi tai venele cu cuţitul de bucătărie, ăla cu care curăţ eu cei mai mulţi cartofi. Dar n-am putut pentru că am văzut-o pe Mira la masă. N-am îndrăznit să-i arunc nici măcar o privire şi am făcut brusc o criză, apoi zilnic, timp de o săptămână. Într-o zi a venit la mine în curte şi i-a spus supraveghetorului să ne lase singuri. S-a aşezat lângă mine punându-şi mâna peste a mea. Era rece ca gheaţa.
– Mircea, tu ai mai avut vreo femeie la viaţa ta?
Aveam sufletul uscat şi uşor ca un praf.
– O ţigancă grasă care m-a violat!
– Păi vezi?! – zâmbi amar. Eu n-am răbdare să te învăţ, n-am chef, n-am timp, n-am nimic. Eu nu iubesc pe nimeni şi nimic. Eşti un băiat bun, meriţi iubit dar eu nu mai vreau nimic de la viaţa asta. Nici bărbat, nici soţ, nici familie şi nici libertate. Eu nu vreau nimic, înţelegi? Nu-mi trebuie nimic! Vreau să vină o linişte, aşa… pe mine, definitivă. Să nu-mi mai cumperi nimic. Nu vreau haine, cadouri, reviste, bileţele de dragoste, nimic. Dă-mi nişte ţigări!
I-am dat tot pachetul – cu lacrimile arzându-mi ochii. S-a ridicat şi a plecat.
N-am dormit toată noaptea. Mi-era frică de vorbele ei şi mi-era îngrozitor de dor de ea. Îmi venea să o strig, să o răpesc şi s-o iau de-aici, să plecăm undeva departe, foarte foarte departe. Am adormit, stors – spre dimineaţă. A doua zi, forfotă multă, gălăgie. Mira mea s-a omorât cu pastile. Au găsit-o rece în pat, dimineaţă. Eu, stimată prietenă am fost un an nebun în cămaşă de forţă la periculoşi. De ceva timp însă, mi-am revenit – dar 99 la sută cu ajutorul lui Nicu, unicul meu prieten. Am ieşit din carceră şi am revenit în camera verde de unde vă scriu.

***********

Am învăţat să fac jucării din diferite materiale colorate sau pluş. Figurine mici şi mijlocii, alea mari nu-mi plac pentru că îşi pierd din exprimare. Mi-am făcut o mică măsuţă în piaţa ce se deschide săptămânal şi chiar reuşesc să vând câte ceva. La mormântul Mirei mă duc aproape zilnic că doar e iubita mea. Nu duc flori pentru că nu-i plac. Fumez mult şi ierbos şi asta cred că-i place şi ei când îmi zâmbeşte senină de-acolo de sus. Nea Aurică s-a pensionat dar mă vizitează uneori sau mă cheamă la el acasă să-i lucrez grădina. Rămân acolo câteva zile şi-atunci ne îmbătăm de comă dar frumos.
– Mă, zice el – ai un fel de nebunie-n p-a mea care-mi place, sărită din cărţi, mă, păpuşarule! Dac-ai avea şi tu muiere ai fi citav, pe bune!
– Nu pot, ştii, nea Aurică – s-o las pe Mira mea singură. Nu pot s-o trădez, o iubesc tot mai mult şi chiar am visat-o de mai multe ori. Ştii ce-mi spunea ea, stând acolo pe un nor îngheţat? Zicea, Mircea, tu chiar mă iubeşti?! – „Din toată inima şi sufletul, Mira!” – îi ziceam eu izbucnind în plâns –  „Atunci vino dragul meu şi tu aici cu mine!” – şi-apoi norul acela de gheaţă o transforma într-un înger de cristal. De fiecare dată m-am trezit îngrozit şi cu dorul ei în suflet. Ce m-aş face fără iarbă?!
Aurică dădea din cap amuzat.
– Du-te mă, dracu cu prostiile tale. Iubeşte şi tu una vie, lăsă morţii să se odihnească!
Ştia însă că subiectul se închidea aici. Apoi ne reîmbătam crunt, urlam de dureri ştiute şi neştiute şi boram în curtea largă şi plină de verdeaţă peste societatea omenească, politica şi filosofia ei de căcat, peste toată istoria prostiei omeneşti, peste sărăcie şi bogăţie, peste fericire şi disperări, peste mine şi peste el, peste spital şi oamenii de-afară. Cel mai fain e când – fumat fiind, dansăm cu picioarele goale un fel de bătută românească cu chiuituri. Miraaaa! strig atunci din toţi rărunchii – Miraa-a(h), ah-ah… Plâng, fumez, visez şi plâng – mormânt, iubită, mamă, viaţă şi moarte – pentru prietenie şi colaborare între ele! În urmă cu trei zile am fost chemat la cabinet. „Poţi să pleci dacă vrei. Poţi fii integrat în societate!” – mi-a spus scurt medicul-şef.
– Nu! am răspuns hotărât. Apoi am izbucnit într-un râs dement. Medicul şi-a păstrat faţa inertă. E(ra) nebun – vă spun eu. Am grădinărit toată ziua scurmând pământul cu mâinile goale,  aruncând afară toate florile albe.

*
N.aut. – Mircea are la activ şapte tentative de sinucidere şi este considerat cel mai inteligent pacient al spitalului de boli mintale. A făcut obiectul unor studii minuţioase realizate de competenţe medicale din ţară şi străinătate iar evaluările complexe asupra personalităţii sale au arătat că este una dintre extrem de rarele excepţii psihiatrice fiind în stare să descrie amănunţit şi exact sindromul nebuniei şi al suicidului la persoanele cu comportament normal.

Comment le passé n’avoir jamais vécu que dans les rếves et les révélations

(Niciodată la modul trecut despre cei care au trăit doar din revelaţii şi visuri)

Jacques Brel (8 apr.1929- 9oct. 1978)  a existat pe pământ continuând un vis întrerupt în ceruri. Am simţit gustul viselor sale dulci şi foarte amare precum floarea piscului niciodată atins – spulberate în stropii sunetului vieţii, aşa cum l-a perceput el, Brel.

Seară cu cer schimbător în culorile vijeliei albastre şi gri precum ochii săi, pufăitor în nori precum viciul ce i-a adus sfârşitul. Audiţie desăvârşită într-un spaţiu perfect, înalt, solitar în prezenţe. Un dar unic oferit cu întreaga generozitate a scurtei sale vieţi. Stau în faţa unui ceai tare, verde-negru-roşu, înfruntând în faţa ferestrei natura dezlănţuită în nervi de primăvară, ieşind cu totul din mine la întâlnirea cu (Br)el. Iată-l, eternul bărbat-băiat, urâtul plin de frumuseţi, dezbrăcându-se de nedespărţitul pardesiu, descheindu-se la (obligatoriul) costum (aşa era pe-atunci) apăsând între buze una din ucigătoarele ţigări, suflând(u-mi) fumul vieţii sale pasionale, ardente, fulminante. (Marile suflete urăsc orice text legat de propria viaţă). El se scrie după.

Am fost tentată să însăilez câţiva ani din biografie, dar nu. Căutaţi Brel pe wikipedia, dar numai după un anumit ritual fără de care belgianul nu poate fi înţeles şi nici ascultat. Sunt compoziţii care-mi fac paşii mai siguri într-o lume ce rămâne aşa cum a văzut-o el: pustie, murdară, lipsită de lumină şi dragoste, dar pe care a traversat-o în scurtul său popas pământesc cu lumina sufletului cald şi curat, a iubirii împinse spre ideal, fierbinte şi tandră, de care era imposibil să te apropii fără să nu înnebuneşti, de altruismul ce cuprindea toată învăţătura creştină (fără să-l fi amintit vreodată pe Dumnezeu). Nu poţi asculta Brel făr să(-i) fii la fel : solitar, neînţeles, căutător al iubirii desăvârşite, fabulist genial în note şi text al vieţii de zi cu zi, răscolitor de patimi, dureri adânci, superbe libelule visele – murind în reveriile ştiutei deşertăciuni, singura hrană compatibilă cu fiinţa-i. Cine nu poate visa astfel, nu-l poate nici asculta.

Şi-a scris singur textele-poeme, poezii, fabule, piese cu sclipiri din cristalul de dinlăuntrul său, ocean de reverii, ochean  răsucind reci pietre preţioase în sunet trist, armonios, celest, grotesc, marinăresc, desuet, târfelnic, sfânt. A spart cu ele armonii cărora le-a dat numele unor compoziţii devenite cărări de viaţă lăuntrică. Brel, într-un con al luminii anilor 50 şi; alb-negru, costum, cravată, o inimă, un vis, o voce răsculându-se asupra firii sale şi-a tuturor, vorbind despre nimicnicia vieţii, a sorţii şi-a morţii, despre iubiri înşelătoare veştejite-n tristeţi de mormânt, amanţi îmbătrâniţi în neterminate amoruri, vina iubirii de a fi mereu (im)perfectă, ce sentiment îndrăcit şi dorit – şi iar despre moarte, femei, moarte şi viaţă trăită sub semnul strivirii purităţii, femei, moarte, moarte. O limbă de clopot pendulând între seva spumoasă a vieţii trăite ironic, în zeflemea, ascunzându-şi perfect tragedia în piese atât de pecetluite cu eul său irepetabil, încât nimeni, niciodată nu le mai poate cânta. O sumbră fascinaţie pentru moartea pe care a ţinut-o de mână toată viaţa. „Am simţit-o mereu lângă mine, oriunde, oricând, în (i)repetabila dragoste, în lacrimile mamei, în fumul de ţigară, în aplauze, în respiraţie, în note”.

Ascultaţi Madeleine – şi te îndrăgosteşti pe loc de băiatul urâţel dar foc de simpatic ce-şi aşteaptă iubita agitând un buchet de flori. O acadea cu ochi mari şi gură cuprinzând un glob pământesc, un dulce graţios, inteligenţă specială infuzată cu cea mai fină şi adâncă iroinie, totul alambicat în glasu-i unic,  profund, puternic, vibrant până în străfundurile pe care altfel nu ţi le-ai fi descoperit… Filozofa cântând, ironiza şi poetiza în acelaşi timp – încredinţându-şi auditorii că după aceea pot da cu tifla oricui, mai ales lor. Rosa, Mathilde, voluntara Barbara (faţă de care îl leagă mult mai mult decât o prietenie văzută) sunt doar câteva nume care au dat târcoale compoziţiilor rămase celebre. Brel a rămas neschimbat, aşa cum a venit din cer: pur şi întru totul pierdut în reverii imposibil de împlinit pe pământ. A părăsit scena muzicală în plină glorie, intrând cu succes în actorie şi regie. Totuşi, imaginea sa strălucindă rămâne doar între note. Ascultaţi la Chanson des vieux amantes, S’ il te faut sau preferatul său, J’en sais pas – asculţi şi intri în posesia răspunsului eternelor dileme în dragoste: nu ştiu de ce! Atât. Ce e de explicat?! De ce iubeşti, de ce urăşti, de ce vrei să ucizi sau să mângâi, să întorci timpul sau să schimbi inima ei /lui şi să o pui pe-a ta, de ce ierţi sau blestemi pe vecii?!

Brel doar iubeşte transpunând chinul în cântec, iar versurile întrec orice filozofie. „Je ne sais pas!” –  e cea mai pură, profundă şi simplă declaraţie de dragoste, un joc dureros al cuvintelor unui poem dedicat Iubirii pierdute.

„Nu ştiu de ce plouă de sub norii grei şi gri, de ce stropii grei cad trişti pe cearceaf, de ce vântul străbate dimineţi luminoase de iarnă înfiorând râsul copiilor precum un  fragil clopoţel – Nu ştiu nimic despre toate acestea dar ştiu că încă te iubesc /

Nu ştiu de ce pe drumul ce mă duce înspre oraş cade un văl îngheţat /înceţoşat, de ce am  impresia că intrând în catedrală voi auzi doar rugăciuni despre moarte iubiri, de ce pe străzile  ce mi se deschid una câte una, virgine, reci, goale, reci / Noaptea ce mă joacă precum o chitară, mă aduce plângând în gară /- Nu ştiu nimic despre toate acestea dar ştiu că încă te iubesc/

Şi încă nu mai ştiu când pleacă trist, trenul spre Amsterdam ducând un cuplu în care tu eşti Femeia, cum încă nu ştiu când pleacă din Port Amsterdam vaporul enorm ce ne desparte inimile, trupul, dragostea, viitorul /- Nu ştiu nimic despre  toate acestea dar ştiu că încă…”

Ascultaţi Port Amsterdam – locul în care Jacques şi-a lăsat inima, sufletul, trupul, viitorul, trecutul, dragostea, ura, scriind la reîntoarcere cel mai zguduitor poem al vieţii. Priviţi-l acum, transfigurat, ud, transbordat înapoi în portul Inimii sale, acolo unde s-a născut din nou, altfel, a iubit din nou, altfel, s-a reîntors altfel, ştiind, iată, să moară, altfel. Sau Ne me quite pas… O zi cu Brel face cât o viaţă. Nicio femeie nu a rezistat vulcanului erupt, bărbatului incandescent ce ucidea tot într-o oră de-amor – trecut, prezent, uitând de viitor, îmbătat de clipa supremă a acelei pierzanii şi (mereu) dincolo de ea, mai mult, mai mult, mai mult… Dar nu se putea mai mult, tocmai de aceea se năştea o altă piesă, o altă dorinţă şi un al drum dureros de plăcut al neatingerii ei.

Căutaţi deci, Tangou funebru sau Mijn vlakke land (duch clouds), apoi J’arrive. Mai ales pentru cei care sunt prieteni cu moartea, J’arrive. Ar fi o impietate să-l comentez; aici doar asculţi, gândeşti, (re)simţi şi dispari odată cu el, Brel – trecut sub ascuţişul premonitoriu al morţii ce va veni curând. Crizanteme. Crizanteme de mormânt. Fără frica sau groaza morţii ce-i lustruieşte notele, acultând, ea însăşi vrăjită, versurile bărbatului ce urma să-l sărute la Les Marquises,  pentru vecie.

Les Marquises, insulele Marchize (Franţa) vor fi locul în care flacăra Brel îşi va fi găsit liniştea pământească în cimitirul Atuona, insula Hiva-Oa alături de Paul Gauguin. Şi-a cunoscut sfârşitul cu patru ani înainte, distrus de cancerul provocat de ţigări. Ei şi?! A mai cântat încă şi nu s-a odihnit o clipă, dar şi-a ales locul de liniştire pe care l-a şi transpus pe note. „Vin, moarte, vin – aşteaptă-mă cu flori de crizanteme”. Doamne, dar chiar l-ai iubit pe Jacques acesta: el ştia şi că va muri toamna, pe timpul crizantemelor şi chiar aşa s-a şi întâmplat!

Brel a fost proclamat în urmă cu câţiva ani într-un sondaj al Radioteleviziunii belgiene de limbă franceză cel mai mare belgian din  toate timpurile, înaintea regelui Baudouin.

Si vous ne sais pas pourquoi

Dacă nu ştii de ce ai uitat gustul copilăriei şi-al soarelui înfruntat cu ochii larg deschişi, dacă nu ştii de ce ţi-ai pierdut tinereţea aiurea, prin birturi sau dosnice străzi, dacă nu ştii de ce e-atâta rău în lume şi sufletul îţi e tot mai pustiu, dacă nu ştii de ce nu poţi să mai visezi şi să speri, de ce te cuprinde o tot mai mare umbră şi-o frică tot mai mare, dacă chiar nu ştii de ce n-ai întâlnit Iubirea iar fericirea te-a ocolit, de ce nu poţi zâmbi doar dispera, de ce atâtea lacrimi şi atâta-nsingurare, de ce atâta moarte-n viaţă şi-atâta risipire-n van, de ce atâtea întrebări în loc de un răspuns la toate, de ce Dumnezeu nevăzut şi nu altceva, văzut şi cunoscut, simţit şi resimţit, mai aproape, mai prezent, mai atent – de ce atâtea greşeli şi chinuieli, de ce pământul şi de ce aici, noi, acum, atunci sau altcândva, aceiaşi sau (ne)prefăcuţi în alţii, căutând răspunsul aceloraşi eterne neîmpliniri – flăcări şi scrum …

…dacă nu ştii de ce toate acestea, nu e nimic. Ascultă Brel, acelaşi obsedant  „J’en sais pais” sau „Les Marquises” şi vei ştii.

Aşteptam în curtea spitalului judeţean venirea de la euromedica a doi ciobani bătuţi, duşi cu ambulanţa la tomograf. Mă tot plimb în sus şi-n jos, mai vine o salvare, nimic interesant. Bătuţii nu mai apăreau dar parcă nici mie nu-mi venea să renunţ aşa uşor şi să plec cu coada  între picioare. Până la urmă m-am săturat de planton şi m-am aşezat pe o bancă în spaţiul de „agrement spitalicesc” – chinuit de multă vreme de tot felul de construcţii rămase în fază indecisă. N-am nimic la mine în afara aparatului foto, notes şi pix. Închid ochii, mă las pe speteaza băncii şi inspir un fel de aer, de care-o fi pe-aici prin preajma spitalului. Aşa, cu ochii închişi aud apropiindu-se paşi târşiţi. Doi pensionari în pijamale se aşează pe banca de vizavi. Îi privesc şi mă cuprinde mila. Mă gândesc la totul şi la nimic. Alung gândurile într-un spaţiu neutru şi rămân suspendată mental într-un început de neant. Deodată aud.

– Parcă-i mai bine aicea decât în salon, nu? (bărbat pensionar 1, pijama clasică, dungi, ochelarist, burtos, roşu la faţă)

– Îhî (bărbat pensionar 2, pricăjit, chel, pantaloni trening, bluză pijama decolorată, palid tare).

Tac amândoi.

BP1 – Matale cum te mai simţi?

BP2 – Îm, aşa-şi-aşa.

Tac amândoi.

1 – Eu mă simt binişor dar sunt sclăbit. N-am putere nici de doi lei. Oare de ce?!

2- De unde să ştiu eu?! Că dac-aş şti aş fi doftor!

1 – Mda… aşa-i! Da’ dumeta’ nu te simţi sclăbit?! Că de sclab eşti sclab, slavă Domnului!

2 – Îs sclăbit şi io! De la pirule, boală, cine mai ştie?!

1 – Păi parcă ziceai că aşa şi-aşa te simţi!

2- Ei, ziceam şi io dacă mă-ntrebai!

1 – Eşti cumva vreun oltean de la muica lui?

2  – Nu, Doamne fereşte! Ce muică?!

1 – Păi că ziseşi aşa, cum zic oltenii: venii, plecai, zisei, fusei, din astea de-ale lor!

2 (se strâmbă jignit) Eu, să ştii dumeta’că  sunt bănăţan get-beget!

1 – Da? Da’ de unde, de unde?

2  – De lângă Jimbolia, pe-acolo!

1 – Jimbolia?! Satul ăla cu nebuni?

2- Ce sat, mă omule?! Vezi că mă jigneşti! Ce nebuni?! Citeşte monografia localităţii mai întâi!

1- Monografia?! Ce-i aia?

2 – No, păi atunci nu te băga unde nu-ţi fierbe oala, dacă nu ştii!

1 – Da? Da’ dumeta câte clase ai?

2 – Da’ care-i treaba matale să ştii câte clase am io?! Îs pă treaba mea, să ştii, dacă eşti aşa curios!

1 – Nu mis, no! Da’ ce te-ai umflat aşa, vrei să fii oleacă mai gras?!

2 – Ia vezi că nu-mi ticnesc glumele astea dă doi bani! Vezi-ţi de sănătatea matale şi lasă pe altu-n pacea lui!

1 – No, păi asta şi fac. Io te-am întrebat de unde eşti! Ce sari aşa ca musca-n curu’ calului?!

2 – No, am zis io că n-ai şcoală nici cât roata trenului! Lasă-mă omule-n pace că am venit să iau aer nu să miros proşti!

Tac amândoi. Fără să vreau, dialogul pijamalelor pensionare m-a luat pe val. Îmi revin şi mă uit la ceasul telefonului. Ce naiba fac ăia de nu mai vin, că deja mi-am pierdut răbdarea?!

1 – Auzi?! Dumneata le ai cu politica?

2 – Ba bine că nu! Îs consiler!

1 – Aoleo! Şi io!

Bat palmele amândoi, brusc înveseliţi, în deplină revelaţie.

1 – Demult?!

2 – De două mandate mă tot aleg!

1 – Io-s numa’ la primu’! Şi cum e la voi?

2 – Cum să fie?! Am făcut jocurile dinainte, am bătut la uşa oamenilor şi l-am tâmâiat pe primar: promisiuni, ştii matale, mici, bere, balamuc în sat şi disco la tineret, câte o plasă cu făină şi ulei din ăla cu apă şi resturi la ţigani. A ieşit din prima, iar el ne-a pus consileri aşa cum ne-am vorbit mai dinainte. L-am pus să semneze lista bătută-n cuie şi să joare pe Biblie că ne pune consileri dacă iese primar! O ieşit, ne-o pus! Păi, n-a putut să facă altfel că-l bătea Dumnezo’!

1 – Fain, fain l-aţi lucrat! La noi o fost mai greu, că n-a vrut banditu’ să-şi mai ţână cuvântu’! A-nceput cu jonglerii, cu mânării…Atâta i-a trebuit: am fost trei care am tras pentru el şi gata-gata să scăpăm calu’ din căpăstru! Apăi dac-am văzut că moare gloaba, l-am chemat degrabă într-un loc tainic, aşa, pă noapte şi l-am dat cu debla dă pereţi de trei ori şi două baroase la coaste. „Bă, porcule! – i-am zis. Mâine dimineaţă te scoli cu numile noaşte-n cap, futu-te-n aripă de prost şi ne pui consileri! Auzit-ai? C-altfel te ia popa cu pamblica pă piept dă ghiolban ce eşti! Hârtan, domle, spurcatu dracu!!

2 – Şi v-a pus consileri?

1 – Păi da, că l-am pândit tătă noaptea pă la zidurile căşii! Şi când s-o suit dimineaţa în maşână, noi, hait, fuga cu rabla după el! Nicio mişcare, i-am zis, pezevenghiule! Acu, sub nasul nost, să ne scrii numile de consileri! Că brânza şi peşcheşurile o fo’ bune, bată-l crucea, că banii o fo’ buni şi alte alea, trăsnil-ar în cap de gunoi!

2-  Aţi pătimit, nu glumă! Şi-acum cum e?!

1 – Da’ ce mă-nteresază pă mine cum e?! Îi satu’ lui nu-i al meu! Că el îi primar, io numa’ consiler! Treaba mea e să votez! Votez, am zis cu tăţi d’olaltă cu mine, da’ nu ne călca pă coadă că dai de dracu! A doua oară nu te mai iertăm! Ţi-o tragem la oase de ai să ne pomeneşti şi tu tăt neamu’ tău pân acatiste în vecii vecilor! Amin.

2 – Amin!

Încep să ascult mai cu interes.

1        Auzi?! Cât ai umflat plicu’ la ăştia?!

2        E, aşa şi-aşa! N-am numa’ diabet! Când o să am cancer o să dau mai mult!

1 – Şi io am zâs la fel! Am tenzie mare, sus-jos, tăt aşe mă ţâne!

2- Păi mânci gras, dă porc, şoancă, slană?!

1 – No, doară nu! Bag samă că dumitale nu-ţi cade bine şoricu!?

2- Ba, mânc şi io, da’ mai cu scădere de pohtă! Nu-s cu blidu dăloc! Mai repede cu sticla!

Bat palmele din nou, revelaţia 2

1        – Aiii, fut-o soarili dă viaţă! Cât eşti tinăr n-ai nici pă dracu! Cum te faci haram, cum te lasă balamalile!

2        Aşa-i aşai, că bine zici!

1-     No, da’ cât i-ai dat la felcer?!

2-     Cât să-i dau?! Trii foi să mă vază la analiză cum stau!

1 – Nu-i cam puţân?

2- Nu-i! Că poimâne plec acasă. Am stat trii zâle. N-ajunge?! Că de mâncat n-am mâncat decât două iavurturi că or zâs că n-am voie altceva! Mai vedem după aia, în funcţie de rezultat!

1 – Io încă nu i-am dat nimic. Să-mi schimbe întâi tratamentu’ că vreu să merg şi io la recreaţie cu una şi nu pot că-mi creşte spurcata asta de tenzie, mă-nţelegi?!

2 – Da’ nu eşti însurat că te văz om bătrân cu păru’alb?!

1-  Bătrân pă dracu! Şi ce dacă?! Omu’ dacă e-n putere n-are vrâstă! Am avut muiere da’ am lăsat-o trudii! Îi merea gura ca la raţă curu şi astea-s cele mai rele! Suntem despărţiţi de patru ani, acu’ să-mplinesc pă 24 ale lunii.

2 – Mulţi înainte!

1 – Mulţam, la fel!

2 – Păi, eu am muiere…

1 – E! Şi cum îi?

2 – Cum să fie?! Ca toate muierile: gureşă, bagă de vină la tăt, mă jelozăşte şi îi cu gura pă mine la tăt pasu!

1 – Aoleo! Da’ dă-o-n pizda lu mâne-sa dă muiere că găsăşti de-ste’ pă tăt gardu’! Io când am văzt că nu ies cu ea la capăt, am spart tăt şi i-am tras o bătută cu strigături! No, du-te-n măta cum ai vinit! Ea la casa ii, io la a mea! Că am dăsplătit-o să meargă dracu dă pă capu meu că nu mai biruiam!

2- Eh, io nu pot s-o las că mi ruşine! Nu-s mai dă muieri la anii mei!

1- Eşti prost, mă, să ştii! Rabdă dacă eşti prost! Io mi-am găsit una trupeşă, faină, şi-amu suntem în vorbe! Tră’şi plecăm undeva la recreaţie la ceva staţiune, numa’ să mă fac bine cu tenzia! Îi ţapănă şi-i trăbă om ca lumea! Îs aprovizionat cu ce trăbă, ştii mata ce vreau să zic!

2 – Aoleo, viagra te pomeneşti!

1- D-apăi!? Îi inventată păntru oamini ca noi! Şi noi tră’ să trăim, nu?! Ce dacă eşti bătrân, nu mai ai voie la muieri, la beutură, la chef, numai la beserică, la doftori şi la popă?! Dăstul o fi pă lumea ailaltă, acuma vreu să trăiesc oleacă!

2 – Ai dreptate, bine zici! Da’ ce faci dacă nu funcţionează pirula?

1 – Eee, nu să poate! Am încercat io sângur şi am văzt că-mi venea aşa un dor de muiere… Aşa am simţât ceva, cum să zic, aşa ca o adiere că vine de departe…

2- Hm… numa’ atât ?!

1 – Numa! C-aşa-i la început! P’ormă îţi vine ca lumea funcţia!

2 – Hm… ai grijă că alţii or dat ortu popii cu viagra asta!

1- Taci, mă, nu te lua după teveu! Ăştia mint ca să nu aibă vânzare firma aia că li ciudă că n-au inventat-o ei! Îi bună, ştiu de alţii! Face minuni!

2 – Da’ i-ai spus la felcer că iei din asta?

1 – Îi spune dracu! Nu spun ce-am făcut la popă, darămite la doftori! Îi treaba mea personală!

2 – Dumitale ştii! Să-mi zici şi mie cum o fost!

1-  Apăi îţi zic că cu asta te făleşti oriunde! Nu mai am stare! Hai să-ţi arăt ceva!

Scoate din buzunarul pijamalei un şerveţel ferfeniţă. Desface cu sfinţenie capetele răsucite şi arată pijamalei 2 o pastilă albastră.

1 – No, asta-i minunea secolului! N-ai mai văzt aşa ceva, nu?

2 – Nu! Asta-i pirula?!

1 – Asta-i, da! Iei una şi treci la treabă! Îs aprovizionat, numa’ să-mi dea doftoru’ ceva contra tenziei să stea dracu jos ca s-o pot munci pă muiere cum scrie la carte!

2 – Văz că eşti pornit rău!

1 – Păi da normal! Matale eşti cam săc! Te-ai dat la fund cu totu?!

2 – Nu mai pot, mi-s sclăbit!

1- Da’ muierea ta ce zice?! Nu-i hesterică că nu-i dai ce-i trăbă?

2- Apăi, parcă de-astea-mi arde mie?! Când bolesc, bolesc şi tră’şi mă lase-n pace. Că noi durmim în paturi separate dămult!

1- No, asta-i rău dă tot! Îi bai mare-n casă când nu-i liniştită muierea!

2- Eh, lasă, asta o fost în tinereţă! Acu’ suntem bătrâni, nu ne mai arde de prostii!

1 – Treaba ta! Io nu-s d-acord. Tră’ să te simţi bine cât poţi mai mult! Că anii trec şi te faci gloabă bătrână de puţi a mort dă viu!

2- Da, da, ce să faci…

Se apropie o femeie voinică, aprinsă la faţă, bine clădită. E femeia pensionarului 2.

3 – Apăi, bună ziua la voi. Măi, Trăiene, da’ de ce dracu nu răspunzi la telefonu’ cela când te sun io?!

2 – Apăi, nu-i la mine! Îi pă salon!

3 – Apăi de ce dracu nu-l iei cu tine, că doară ţ-am zis că te sun. Ţ-am dus oarece alimente! Ce-o zis doftoru?!

2 – Ce să zică!? Să vină analizele!

Pauză de evaluare. Pensionarul 1 o cântăreşte bine din ochi pe femeia cu poale plisate şi bluză de oraş mulată pe sânii grei şi lăsaţi până sub brâu, transpirată sub braţ. Cei doi se ridică şi se îndreaptă spre uşa de la  intrarea în spital. Pensionarul mă vede şi pricepe că am auzit tot. Face cu ochiul şi râde hâtru: „îi bună, muierea lu’ prostu’ ăsta! Zău că merită să fac proba cu albastra! Amu’ chiar iau una şi o conduc la poartă, mai pe din dos!”

Gândul mă duce spre un alt pensionar obsedat de sex despre tocmai am scris. Mă ridic şi plec zâmbind. În spatele meu, pensionarul strigă cu voce răguşită şi faţa în flăcări violet: „halo, domniţa!, domniţa, halo, stai puţin!”

Luna pe 29 sau ziua a 15-a a Lunii în semnul Scorpionului, suprafaţă luminată 100% (vezi Poziţia Lunii pentru fiecare zi).

Sunt momente când nu poate fi nimeni cu tine şi nici nu vrei. Aşa a fost pe 29 aprilie după miezul nopţii când Mureşul a curs în jais lichid, cerul a adormit în safir, copacii în smarald, Luna în chihlimbar – tăcerea naturii în diamant. O noapte rară, fără somn (uri). Paşi solitari, singuratici au călcat fără zgomot malul tăcut, îmbălsămat cu seve de-abia înverzite, puf străveziu de copaci logodiţi în roz-alb, triluri ample şi stranii de păsări niciodată văzute în cuibul noptatic şi… ea, Luna.

Cine a văzut Luna pe 29 ştie că nu era de dormit ci de umblat somnambulic aşa cum am umblat eu (noi) – urcând neştiut pe vârtejuri de raze oprite în strălucirea Coroanei Nopţii, aducând ca ofrandă visuri sfinţite în cădelniţa sufletului zăvorât lumii. Imensa coroană scăldând cerul în văpăi încercuise în fine sidefuri Luna plină de perle strivite, aur spulberat în argint şi prafuri de diamant – atrăgându-mă atât de puternic în noaptea aceea încât am lăsat viaţa jos, călcând peste lume şi destin. A fost noaptea mea şi a acelor lunatici neţinuţi de nimic pe pământ în afara zilelor de lut. A fost noaptea Lunii Încoronate cu depline puteri dezlegate de cer. A fost noaptea mea şi a acelor lunatici înfrăţiţi cu eternul – lăsând în urmă scârba unui spaţiu al Răului împlinit, hidos şi murdar, Eden jefuit de frumuseţi şi curăţenii, transformat în Imperiul unui Bordel planetar în care curvele încep numărătoarea anilor de la 10; desfrâul şi-a desfăcut cu totul ghearele iar pofta de putere şi bani a năclăit în sânge ţărâna Genezei şi a Sfântului Cuvânt. Să fumege vulcani – să vă-mpietrească-n lavă, să-şi umple marea ţărmul, oceanele să iasă peste pământ crăpând, munţii să se coboare şi văile să urce, câmpiile să sece şi apele să-şi umfle prăpădul pe pământ.

E-atâta pace în aura-Ţi…

Pas, paşi, ezitarea de a mai păşi – zbor. Sunt (em) în aură, acum şi cât va mai ţine poziţia asta a Lunii. Ne hrănim din lumină şi mister, din paradisul ascuns în blânda geometrie, noapte de noapte – până când Ea va ieşi din acest semn. Apoi, altul. Sunt(em) fără carne şi sânge – fiinţe de lumină cu suluri divine şi aspre tăişuri la vremea măsurătorii.

Am alunecat înspre dimineaţă în ceaţa primului praf al zilei ce se naşte la fel de murdară precum a adormit – fără somn şi fără vis, întrebări zvârcolindu-se în spaţiu, răspunsuri căzute în noroi. Amprenta (mi-)a rămas vizibilă sub clarul Lunii, un cearcăn doar. De sub pleoape sclipesc raze iar trupul se stinge-n Lumină. Nu mai suport(ăm) atingerea, brutul, spargerea aerului în zgomote înşelătoare. Noapte de noapte voi fi ţesută-n razele poziţiei mortale –  în care Luna Plină spulberă praful gros al zilelor, sarea din ochi, piatra de pe inimă şi marginea zilnicei prăpastii. O armură-n văpăi mi se ţese, sabie de diamant, aripa puterilor nopţii şi o inimă în densă lumină şi multiple poziţii, toate împuternicite nocturn. Atrag şi resping – vrej de lumină şi oameni de zgură. După ce te-ai dat  Lunii – pe 29, nu mai poţi fii la fel. Un deget pun la gură şi zic: pssst! E lună plină pe cer – întrecând orice dragoste, luminând învielnic peste orice moarte. De-abia de aici începe Înţelepciunea. Fericirea ce cunoaşte măsurătoarea –  pe deplin o las vouă, morţilor.